M-am recăsătorit acum trei ani, după un divorț greu. Am crezut că, în sfârșit, o să am liniște. El părea omul potrivit — calm, atent, mereu cu o vorbă bună pentru mine și pentru fata mea. Atunci ea avea 16 ani, acum are 19. E tânără, frumoasă, sigură pe ea. Și de o vreme… nu mai pot să fiu liniștită.
Nu pot spune că am văzut ceva concret. Dar îl prind uitându-se la ea într-un fel care mă neliniștește. O privire prea lungă, un zâmbet ciudat, o tăcere care mă face să-mi țiuie urechile. Ea nu observă nimic, râde, vorbește cu el ca de obicei. Dar eu văd. O mamă vede.
De fiecare dată când o văd trecând prin cameră în pantaloni scurți, simt că mi se oprește respirația. El se preface că se uită la televizor, dar știu că o urmărește. Își întoarce privirea brusc când mă uit spre el, ca și cum n-ar fi fost nimic.
Seara, când suntem toți în living, parcă între noi e ceva nelămurit, o tensiune care nu era înainte. Într-o noapte, m-am trezit și i-am auzit vorbind încet în bucătărie. Nimic suspect, doar râsete, dar în mine s-a strâns ceva ce nu pot descrie.
Mi-e rușine să vorbesc despre asta. Mi-e rușine și să gândesc așa. Nu pot spune nimănui. Ce să zic? Că am impresia că soțul meu se uită ciudat la fiica mea? Cine m-ar crede? Ar spune că exagerez, că sunt geloasă, că am o problemă.
Așa că tac. Mă prefac că e totul bine, dar în interiorul meu e un zgomot constant, o teamă care nu mă lasă. Îl privesc și nu mai știu cine e, iar pe ea o privesc și mi-e frică să-i spun ceva.
Mi-e rușine să spun cuiva. Și mi-e rușine că mi-e rușine.
