Maria strânse microfonul cu ambele mâini.
Pentru o clipă părea copleșită de emoție.
Apoi vocea ei, clară și hotărâtă, a răsunat în toată sala.
— Înainte să primim orice dar, credem că oamenii trebuie să cunoască adevărul.
Alina clipi, surprinsă.
— Maria, draga mea…
— Nu, vă rog. Acum este rândul nostru să vorbim.
Sala se făcuse atât de tăcută încât se auzea zumzetul instalației de aer condiționat.
Sofia făcu un pas înainte, luând locul cu o siguranță pe care nu o manifestase de obicei.
— Toată viața noastră am auzit o singură poveste despre mama noastră. Nu de la tata. El niciodată nu a vorbit urât despre ea.
Am simțit un nod în gât.
Sofia continuă, vocea ei rămânând calmă, dar încărcată de ceva ce aproape putea fi atins.
— Ne-a spus doar că fiecare om își face propriile alegeri și că trebuie să învățăm să trăim fără ură.
Alina încerca să zâmbească, însă gestul îi devenea din ce în ce mai forțat.
— Fetele mele, eu am venit aici să repar…
— Să repari ce? întrebă Maria, cu o voce care ceru răspuns.
Întrebarea plutea în aer, nemișcată.
— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun?
Alina deschise gura, apoi o închise din nou, neîngăduindu-i gândului să se așeze.
Maria reluă șirul amintirilor, fiecare propoziție lovind mai greu decât precedenta.
— Când eram mici și vedeam alte fete cu mamele lor, plângeam. Tata era cel care stătea lângă noi până adormeam.
Sofia zâmbi ușor, un zâmbet care ascundea o durere veche.
— Când am avut prima serbare, tata a lipsit de la serviciu ca să fie acolo.
— Când am avut febră, tata a stat treaz toată noaptea.
— Când ne era frică, tata era acolo.
— Când am reușit ceva, tata era primul care ne felicita.
Fiecare propoziție părea să răsune în sală și să atingă pe rând fiecare inimă.
Am observat că directorul școlii privea în pământ, parcă rușinat. Mai mulți profesori aveau ochii umeziți. Alina părea tot mai neliniștită, împărțită între regret și apărare.
— Eu am făcut greșeli, spuse ea. Eram tânără…
— Și noi am fost copii, răspunse Sofia, cu calm.
Pentru prima dată, nimeni nu mai avea ceva de adăugat. O tăcere apăsătoare umplu sala, dar nu era o tăcere rece: părea a fi una de înțeles.
Sofia se întoarse către public cu ochii limpezi.
— Astăzi nu vrem să vorbim despre cine a plecat.
Maria zâmbi, un zâmbet blând și hotărât.
— Vrem să vorbim despre cine a rămas.
Apoi ambele îndreptară privirile spre mine, direct și fără ezitare.
— Tată, poți veni pe scenă?
Mi s-au înmuiat genunchii. Toți oamenii din sală se întorseseră acum către mine, iar eu, care niciodată nu-mi plăcea să fiu în centrul atenției, simțeam că inima îmi bate prea tare.
Totuși, m-am ridicat și am pornit. Am mers încet printre rânduri, simțind cum aplauzele încep ușor, apoi tot mai hotărât.
Mai întâi câteva persoane. Apoi încă altele. În câteva secunde, întreaga sală era în picioare.
Nu pentru mine.
Ci pentru ele.
Pentru tot ceea ce făcusem împreună, pentru nopțile în care am vegheat, pentru fiecare clipă în care am fost unul lângă altul.
Când am ajuns pe scenă, Sofia luă una dintre cutiile de cadou din mâinile Alinei și o așeză deoparte cu hotărâre.
Maria făcu la fel cu cealaltă cutie.
— Nu avem nevoie de acestea, spuse ea, simplu.
— Cadourile nu pot cumpăra optsprezece ani, adăugă Sofia.
Alina avea acum lacrimi în ochi. Părea ruptă între dorința de a repara și faptul că unele răni nu se mai pot întoarce la starea de dinainte.
Era, poate, momentul iertării pe care îl spera. Poate, într-o zi, fetele aveau să o ierte.
Dar era prea târziu pentru a rescrie trecutul.
Sofia scoase apoi un plic din roba de absolvire, mișcarea ei fiind discretă, dar plină de semnificație.
— Noi avem un cadou pentru tata.
M-am uitat confuz, neștiind ce urmează.
Maria mi întinse plicul; în interior se aflau două scrisori și o
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
