„Domnule, pot să intru?” a întrebat polițistul, vocea lui profesionistă dar cu o tentă de urgență. Eugen a dat din cap, simțind cum o spaimă rece i se strecoară în oase.
Polițistul, un bărbat masiv cu tâmple încărunțite, s-a prezentat ca fiind Agent Șef Munteanu. A pășit în casă, aruncând o privire la masa aranjată frumos, lumânările pe jumătate arse, la farfuriile cu mâncare aproape neatinsă.
„Soția dumneavoastră a fost implicată într-un accident,” a spus Munteanu direct, fără ocolișuri. „Un șofer neatent a ignorat un semn de stop și a lovit-o în timp ce traversa strada spre farmacie. Este în stare stabilă la Spitalul Județean, dar medicii consideră necesar să veniți imediat.”
Eugen s-a prăbușit pe scaun, vinovat și speriat în egală măsură. „Copiii…” a șoptit el, arătând spre camera de alături unde cei doi gemeni de opt luni dormeau în sfârșit.
„Avem o asistentă socială în mașină care poate rămâne cu copiii până când un membru al familiei poate veni,” a explicat polițistul. „Soția dumneavoastră a insistat să transmit că părinții ei sunt deja pe drum, dar va dura cel puțin două ore până ajung din Brașov.”
Eugen și-a trecut mâinile tremurânde prin păr. Ultimele cuvinte pe care i le spusese Corinei fuseseră pline de venin și frustrare. Acum ea era pe un pat de spital, iar el era aici, confruntat cu consecințele furiei sale nejustificate.
La spital, coridoarele lungi și iluminate dur păreau să-l acuze cu fiecare pas. Ajuns în fața salonului ei, Eugen a ezitat, apoi a deschis ușa încet. Corina era palidă, cu o tăietură deasupra sprâncenei și cu brațul drept în ghips. Ochii ei, ușor încetoșati de medicamente, s-au deschis când l-a auzit intrând.
„Copiii?” a fost primul ei cuvânt, vocea răgușită de la tubul de intubație pe care îl avusese înainte.
„Sunt bine,” a răspuns Eugen, apropiindu-se de pat. „Părinții tăi sunt pe drum.”
A urmat o tăcere apăsătoare. Atât de multe cuvinte nerostite pluteau între ei. Eugen a observat o pungă de plastic pe noptieră – conținea scutece și cremă pentru bebeluși.
„Chiar și după… tot ce s-a întâmplat, primul tău gând a fost să cumperi cele necesare pentru copii,” a șoptit el, simțind cum ochii i se umplu de lacrimi.
Corina a privit în altă parte. „Am vrut doar să avem o seară pentru noi. Să ne reamintim că suntem și soț și soție, nu doar părinți obosiți.”
Eugen a scos din buzunar o cutie mică, împachetată în hârtie argintie – cadoul pe care ea îl pregătise pentru el și pe care îl ignorase complet în furia lui.
„L-am deschis,” a mărturisit el. „Era un ceas vechi de buzunar… aparținuse bunicului meu. L-am vândut acum doi ani ca să putem plăti avansul pentru casă. Cum…?”
„Am lucrat ore suplimentare în weekend când tu erai cu copiii,” a explicat Corina, încă evitându-i privirea. „Am economisit fiecare bănuț. L-am găsit la același anticar… mi-a dat o reducere când i-am spus povestea.”
Cuvintele ei au fost ca niște cuțite în inima lui Eugen. În timp ce el explodata din cauza stresului și oboselii, ea găsise puterea să facă sacrificii pentru a-i readuce ceva ce însemna atât de mult pentru el.
„Corina, îmi pare atât de rău…” a început el, dar un nod în gât l-a oprit.
„Știi ce mi-a spus doctorul când m-am trezit?” a întrebat ea, în sfârșit întorcându-și privirea spre el. „A spus că am avut noroc că am fost lovită de partea dreaptă. Dacă ar fi fost stânga, inima mea ar fi suferit impactul direct.” Un zâmbet trist i-a apărut pe buze. „Ironic, nu? Pentru că inima mea oricum a fost zdrobită în seara asta.”
Eugen a îngenuncheat lângă patul ei, luându-i mâna neaccidentată în mâinile lui. „Te rog, dă-mi o șansă să repar ce am stricat. Nu sunt bărbatul care ar trebui să fiu pentru tine și pentru copiii noștri, dar vreau să devin acea persoană.”
În săptămânile care au urmat, Eugen a făcut schimbări radicale. A aranjat un program flexibil la serviciu, a început terapie pentru gestionarea furiei, și în fiecare seară, după ce copiii adormeau, Eugen și Corina își dedicau timp unul celuilalt – uneori doar pentru a sta de vorbă, alteori pentru a planifica viitorul.
Un an mai târziu, de ziua accidentului, Eugen a pregătit o cină la lumina lumânărilor. Când Corina a intrat în sufragerie, a găsit masa aranjată elegant și pe Eugen așteptând-o cu o cutie mică în mâini.
„Ce este?” a întrebat ea.
El i-a înmânat cutia. Înăuntru era o cheie.
„Am rezervat aceeași cabană de munte unde am fost în luna de miere,” a explicat el. „Părinții tăi vor avea grijă de copii pentru weekend. Am înțeles lecția, Corina. Suntem părinți, da, dar suntem în primul rând noi doi, și trebuie să protejăm asta.”
Corina a zâmbit și a luat cheia, realizând că uneori, cele mai valoroase daruri nu sunt obiectele, ci lecțiile care ne transformă. Acel accident aproape tragic devenise fundația pe care construiseră o căsnicie mai puternică și mai autentică.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.