Rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!
Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că avusese şi tânărul acesta greşelile lui –, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt. O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă! Se ruga în celulă.
Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” și a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.
Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui. (Arhimandrit Ioanichie Bălan)
***
„O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu vezi durerea mea!…”
Îmi scrieţi cu entuziasm cum vi s-a arătat Maica Domnului şi cum v-aţi îndreptat acum pe calea de nădejde a credinţei. Fetiţa dumneavoastră zăcea cu febră puternică. Aţi convocat un consiliu de doctori. Aceştia au examinat-o pe fată şi s-au retras ca să se sfătuiască. Dumneavoastră trăgeaţi cu urechea, înfiorată, la convorbirea lor. Unul dintre ei a spus că ar fi salvator dacă bolnava ar transpira. Ceilalţi considerau că este prea târziu. De deznădejde, vă frângeaţi mâinile şi plângeaţi.
Deasupra patului copilei atârna icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Până atunci priveaţi acea icoană mai mult ca pe o podoabă, decât ca pe ceva de trebuinţă casei, însă în acel ceas al deznădejdii aţi îngenuncheat dintr-o dată înaintea icoanei şi, cu glasul sugrumat de plâns, aţi strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu vezi durerea mea! Tu ştii, Mamă a mamelor, cum e să ai un singur copil şi să îl pierzi. Şi tu L-ai văzut pe singurul tău Copil pe cruce. Mă rog ţie, milostiveşte-te de mine, păcătoasa, şi ajută-mi. Numai la tine nădăjduiesc acum. S-a terminat cu nădejdea mea în oameni. Lumea întreagă nu poate să-mi ajute. Numai tu, tu, scumpă Născătoare de Dumnezeu, poţi dacă vrei. Oare o singură mamă amărâtă ai mângâiat tu? Mângâie-mă şi pe mine, o, Sfântă Precistă!”.
După îndelungă rugă şi suspinare, aţi privit la icoană – şi aţi văzut lacrimi în ochii Născătoarei de Dumnezeu. La scurtă vreme după aceea, v-aţi dus la fiica dumneavoastră şi, iată, era tot o apă de transpiraţie! În dimineaţa următoare, s-a ridicat şi a mâncat şi, în scurt timp, s-a însănătoşit deplin.
Mulţumiri Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Mulţumiri şi dumneavoastră pentru această înştiinţare. Credinţa noastră esteîntemeiată pe experienţă, nu pe cugetările şi teoriile din capul propriu. Şi pentru mine această trăire a dumneavoastră este deosebit de preţioasă.
Din Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, p. 134-135