Gara i-a devenit a doua casă, are lacrimi și durere cât pentru un sat întreg dar nu o înțelege nimeni. Spune că a ajuns la cei 74 ani să fie ca un copil abandonat de părinți.
De câteva zile a poposit într-o sală de așteptare, fiind la mila celor din jur. “Nu am mâncat, nici nu mai știu de când! Dar asta să fie ultima problemă!”, apoi din ploaia ochilor, înțelegeam strigătul de ajutor și durere al doamnei Aurelia.
A plecat tocmai din îndepărtata Alba Iulia, unde a văzut, neavând pe nimeni căruia să-i spună oful. În tot parcursul vieții, cărările au fost doar un coborâș continuu. “Am stat la bloc, mă credeam doamnă de oraș, apoi am ajuns în stradă. Ce mai cucoană sunt și aici, nu mă bagă în seamă nimeni să-mi zică măcar dacă mi-e sete sau foame. Am rămas a nimănui și cam atât!”
Trec deseori prin gară sau sala de așteptare pentru a-i observa pe cei năpăstuiți. Când mă văd, se strâng în jur, știu sau află că le-a venit porția de mâncare. Seara trecută a fost diferit! Am intrat și le-am cerut voie să aprind becul, apoi am rămas mut. Parcă erau prea mulți!
Multe suflete, oameni “noi”, probleme cât să nu le ducă. Dormeau unde apucau, ghemuiți lângă un calorifer, se strângeau la un loc de parcă doreau să-și înțeleagă necazul unul altuia!
În fond, în afară de ei, cine să priceapă că foamea devine dușman și singurătatea chin? Au gânduri care bat orice poveste și amintiri care îți dau frisoane.
Tanti Aurelia, este una dintre acele persoane care au învățat că mai presus de orice este respectul și vorba frumoasă. Și îmi spunea cu o voce atât de caldă că și-ar dori să simtă gustul a 2 – 3 cartofi măcar.
– Vă este frig?
– Copile dragă, foame și cam atât!
Și poate că nu veți înțelege dacă nu ați trecut printr-un moment asemănător.
Apoi am privit în stânga unde am zărit un domn cu probleme la un picior. “Să știți că aș vrea și eu 2 dacă se poate!”
Uimitor? Deloc! Ei trăiesc în umbra societății, aruncați într-o mocirlă din care ies tot mai greu. Le este rușine și se degradează zilnic. Se afundă în probleme și chiar ei se numesc ai nimănui sau “niște nimeni”.
Societatea a devenit o oglindă în care se privesc tot mai des, sunt de nerecunoscut! Odată, de mult – erau stâlpi de susținere pentru cei tineri dar s-au degradat. Au ales sau soarta i-a pus într-un drum necunoscut.
“Tinere, nu veni aproape! Miros.. am săptămâni întregi, n-am avut unde să fac o baie. Mi-e rușine de nu mai pot dar ce să fac mai mult de atât? Oamenii judecă mult dar nu știu, măcar o noapte să dormi în stradă și ești alt om. Nici tu nu te mai accepți!” – o spunea răspicat, cu durere!
Am plecat la primul non-stop. “16 sandvișuri și 8 porții de cartofi!” – apoi m-am întors!
Roiau în jurul meu. Tanti Aura, plângea. Atât îi mai rămăsese. Nu putea mânca, lacrimile parcă înotau pentru a-și găsi un capăt de drum. În timp ce gusta dintr-un cartof, închidea ochii, dorea să trăiască momentul.
În liniștea lor, am înțeles tot! Lumea din jur se schimbă și ei rămân ai nimănui. Fără speranță!
