Primul care a pășit afară din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.
Se mișca greu, cu pași scurți și nesiguri, de parcă fiecare metru îl costa un efort uriaș.
Parcă uitase cum e să calci pe pământ adevărat.
Salvatorii au crezut, pentru o clipă, că e unul dintre profesorii dispăruți.
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
Tăcere. Toți au încremenit.
Omul părea trecut de cincizeci, însă în mintea lui timpul rămăsese încremenit.
Apoi au început să apară și ceilalți, din umbrele reci ale tunelului.
Unul câte unul. Slăbiți până la os, palizi, cu trupuri firave.
Puratau haine cusute din petice vechi, din materiale nepotrivite, ca niște pături rupte transformate în veșminte.
Unii plângeau când dădeau cu ochii de lumină.
Alții se strângeau la piept, îngroziți de elicoptere și de urletele sirenelor.
Dintre stânci a ieșit o femeie, ținând strâns de mână un băiat de vreo paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea tremurând.
— E fiul meu, a spus ea tremurând.
Anchetatorii s-au privit șocați.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel.
Pasajul, îngust și umed, cobora spre o rețea vastă de galerii subterane.
Nu era o peșteră naturală obișnuită.
Cineva locuise acolo.
Mult timp.
Se vedeau încăperi improvizate.
Paturi înțepenite din scânduri.
Rezervoare cu apă.
Conserve expirate de zeci de ani.
Și desene pe pereți.
Sute de desene.
Trasate de mâini de copii.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea gheață.
Când a ieșit din subteran, la intrare, Lia îl aștepta într-un scaun cu rotile.
El a întrebat, cu voce joasă, aproape neauzită:
— Cine v-a ținut acolo?
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii, ca și cum ar fi scormonitor printr-un trecut pe care ar fi vrut să-l uite.
— La început a fost unul singur.
— Cine?
— Profesorul de sport.
— La început a fost unul singur.
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul dispăruse împreună cu elevii în 1989.
Fusese considerat o victimă.
Lia a continuat, abia șoptind:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul a simțit că nu mai respiră normal.
— Și voi l-ați crezut?
— Și voi l-ați crezut?
Lia a izbucnit într-un hohot scurt.
Un râs gol, fără viață.
— Eram copii.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul i-a ținut ascunși cu frica.
Apoi, cu foamea.
Îi bătea pe cei care încercau să fugă.
Le spunea că familiile i-au abandonat.
Că nimeni nu îi caută.
Unii copii au murit în primii ani, răpuși de boli și de lipsa medicamentelor.
Cu timpul, cei rămași au început să trăiască acolo ca într-o lume desprinsă de orice altă realitate.
Fără calendare.
Fără școală.
Fără noțiunea timpului.
Iar ceea ce i-a înspăimântat cel mai tare pe anchetatori a venit după aceea.
Profesorul murise cu aproape zece ani în urmă.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat încet, ca să nu rupă ceva deja fragil:
Lia și-a ridicat privirea spre el.
Ochii ei erau ai unui om zdrobit de prea mult întuneric.
— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Și copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit pentru prima oară ploaia pe piele.
Un băiat a leșinat în fața traficului din Brașov.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire.
Mulți dintre supraviețuitori nu suportau lumina naturală.
Dormeau sub paturi.
Refuzau oglinzile.
Se speriau de telefoane și televizoare.
Dar adevăratul șoc a venit când anc
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
