Marina ridică privirea spre Ionel. El stătea rezemat de tocul ușii, cu aceeași expresie de superioritate pe care ea o cunoscuse prea bine în ultimii douăzeci și ceva de ani. Dar în ea se schimbase ceva — ca și cum în interior i se ridicase o coloană solidă, care nu-i mai permitea să se frângă.
— Nu, Ionel — spuse ea calm, dar hotărât. — Nu mă duc nicăieri.
El râse scurt, batjocoritor.
— Marina, te rog… chiar crezi că avocățelul ăla al tău o să facă vreo minune? Toate actele sunt pe numele meu. Eu câștig. Tu rămâi fără nimic. Așa că hai, începe să-ți strângi lucrurile. Am găsit deja oameni interesați, vor să cumpere repede.
Marina se miră de cât de liniștită se simțea.
— Interesați, zici? — făcu ea un pas înainte. — Ciudat, căci azi am primit o scrisoare de la bancă.
Ionel tresări vizibil.
— Ce scrisoare? — întrebă printre dinți.
Marina îi întinse plicul. El îl smulse, citind doar primele rânduri — și fața i se făcu albă. Ceea ce ieri îi părea o banalitate, azi devenea o armă împotriva lui.
— Ce e asta?! — răbufni el.
— Asta? — spuse Marina, ținându-și mâinile la spate. — Dovada că am luat creditul după ce ne-am căsătorit. Pe numele amândurora. Și că eu am plătit jumătate din rate. În fiecare lună.
Ionel privi în altă parte, căutând parcă o scăpare. Marina văzu pentru prima dată în ochii lui ceva ce nu mai văzuse: neputință.
— Bine… — mormăi el. — Actele or fi așa, dar apartamentul tot al meu e. Eu îl vând.
— Fără acordul meu? — Marina mai făcu un pas spre el. — Explică asta în instanță.
Ionel încleștă maxilarul.
— Cineva ți-a băgat idei în cap. Tu știi bine că eu te-am întreținut! Tu, cu salariul tău de profesoară… abia trăiai din el! Ai stat pe spatele meu!
În pieptul Marinei ceva se înțepă, dar nu era durere. Era claritate. Era revoltă — dar una limpede, liniștită.
— Pe spatele tău? — întrebă ea încet. — Și fiica ta? Cine i-a cumpărat haine, medicamente, caiete? Cine a plătit lumina, apa, reparațiile? De unde crezi că veneau bonusurile mele de la școală? Din aer?
Ionel tăcu.
— Și încă ceva — adăugă ea deschizând o mapă. — Am găsit toate chitanțele. Copiile ratelor. Copia contractului, cu data clară și cu semnătura ta. Tu l-ai semnat, Ionel. Tu.
El făcu un pas înapoi ca și cum ar fi primit un pumn în plex.
— Le-ai strâns intenționat?! — izbucni.
— Nu — răspunse Marina calm. — E casa mea. Și am trăit în ea cinstit. Spre deosebire de alții.
Ionel ridică mâna, dar niciun cuvânt nu-i mai ieși. Marina trecu pe lângă el fără să-l privească.
— Pleacă, Ionel. Trebuie să mă pregătesc pentru proces.
— O să regreți — mârâi el.
— Poate — spuse ea. — Dar sigur mai puțin decât dacă te-aș lăsa să mă dai afară.
Ionel trânti ușa cu o asemenea forță, încât geamurile vibrau.
Cele două săptămâni până la proces Marina le trăi ca pe jar. Strângea acte, căuta extrase, xeroxuri, declarații. De la bancă obținuse copia originală a contractului, cu data clară — trei ani după căsătorie. Răscolise casa până găsise tot: rate, semnături, dovezi.
Cătălina o suna în fiecare seară.
— Mamă, lasă-mă să vin! Tata e imprevizibil!
— Nu, Cătă. Ai examen. Asta e bătălia mea.
Uneori, Marina se uita la valizele din debara. Îi venea să le umple și să plece. Orice oraș, orice tren, orice direcție. Doar să dispară.
Dar apoi vedea pereții casei, semnele cu creșterea Cătălinei, fotografiile care îi păstrau viața între rame… și știa: acesta nu era doar un apartament. Era viața ei întreagă.
Ziua procesului a venit mohorâtă, cu un cer greu. Marina se trezise la cinci, deși alarma era la șapte. Ceaiul era fad, iar literele din carte i se amestecau.
Radu o aștepta la intrarea în tribunal.
— Respiră — îi spuse punându-i o mână pe umăr. — Avem acte solide. Nu are cum să le răstoarne.
Marina privi spre intrare. Ionel era acolo, cu telefonul în mână, iar mama lui stătea lângă el ca o umbră lipită.
„Așa ai ajuns”, gândi Marina.
În sală, Ionel afișa o încredere exagerată. Avocatul lui — costum scump, ton triumfător — părea convins de victorie.
— Imobilul este proprietatea exclusivă a clientului meu — declară el. — A fost cumpărat înainte de căsătorie, motiv pentru care este doar pe numele lui.
Marina își încleștă mâinile.
Radu se ridică liniștit.
— Doamnă judecător — spuse el, întinzând dosarul — creditul a fost contractat la trei ani după căsătorie. Iar Marina a plătit jumătate din rate. Documentele sunt aici.
Avocatul lui Ionel răsfoia actele cu gesturi nervoase.
— Aceste documente ar putea fi false!
— Atunci solicităm expertiză — interveni Radu.
Judecătoarea aprobă.
— Se dispune expertiza. Până acum nu există motive să considerăm documentele neautentice.
Ionel sări ca ars.
— Minte! N-a plătit nimic niciodată!
Marina îl privi cu o liniște care îl dezarma.
— Am plătit tot ce am putut. Mereu. Doar că ție nu ți s-a părut niciodată important.
El rămase fără replică.
Expertiza dură o săptămână. Marina mergea prin casă ca o strună întinsă. Doar Cătălina reușea să-i aducă un zâmbet.
— Mamă, sunt mândră de tine. Mai mult decât crezi.
În ziua ultimei ședințe, Marina simțea o liniște ciudată. Făcuse tot. Acum nu mai depindea de ea.
Judecătoarea citi concluzia expertizei:
— Documentele sunt autentice. Creditul a fost luat după căsătorie. Contribuțiile Marinei sunt confirmate.
Ionel se albise la față.
— Prin urmare — continuă judecătoarea — apartamentul este bun comun al soților. Fiecare are dreptul la 50%.
Ochii Marinei se umeziră.
Dar judecătoarea nu terminase:
— Având în vedere comportamentul de rea-credință al reclamantului, încercarea de a ascunde informații și dorința de a vinde imobilul fără acordul soției, instanța hotărăște: apartamentul se atribuie Marinei, iar Ionel va primi o compensare minimă pentru partea lui.
— CE?! — țipă Ionel. — Asta e o nebunie! Ea nu valorează nimic!
— Liniște! Luați loc! — tună judecătoarea.
Marina rămase nemișcată. Parcă nu-și mai simțea corpul.
— Deci… apartamentul rămâne al meu? — șopti ea către Radu.
— Da — zâmbi el. — Ai câștigat.
La ieșirea din sală, Ionel o ajunse din urmă.
— Ai distrus totul — șuieră. — Eu voiam o viață nouă!
Marina îl privi fără teamă.
— N-am distrus nimic. M-am apărat. Și am apărat-o pe fiica noastră. Tu ai început războiul, nu eu.
El plecă trântind ușa.
Seara, Marina stătea în sufragerie, privind pereții — parcă erau mai luminoși, mai ai ei ca niciodată. Ca și cum cineva îi ridicase o piatră uriașă de pe suflet.
Telefonul sună. Era Cătălina.
— Mamă! Ce s-a întâmplat? N-am avut liniște toată ziua!
Marina zâmbi — un zâmbet adevărat, cald, după multe luni.
— Cătă… suntem acasă. Și nimeni nu ne mai poate scoate de aici.
De partea cealaltă se auzi un țipăt de bucurie.
Marina închise ochii. Câștigase. Nu pentru că ar fi vrut luptă. Ci pentru că, pentru prima dată, își permisese să-și apere viața.
Și asta a fost chinta ei regală.
