Mihai rămase pe loc, ca și cum pământul l-ar fi prins de glezne. Degetele i s-au încleștat în pumni, iar încheieturile i s-au albit. Mă privea cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată: durere, neîncredere și furie adunată în tăcere. Un fel de tăcere care tăia aerul mai tare decât fumul ce încă plutea în grădină.
— E adevărat? — a întrebat el încet. — Tot ce a spus?
Am dat din cap. N-aveam nevoie de cuvinte — cenușa vorbea singură în locul meu.
Dar liniștea era imposibilă.
— A făcut-o intenționat — am spus. — Cu sânge rece. M-a privit în ochi și a spus că… nu sunt demnă de tine.
Mihai se întoarse spre mama lui. Vocea lui era atât de calmă, încât mi s-au ridicat firele de păr pe brațe.
— Mamă. Să iau ceva pentru nervi, sau chem un medic pentru tine? Alege tu.
Doamna Sofia își ridică bărbia, cu un aer aproape regal.
— Nu am nevoie de medic. Am nevoie ca tu să înțelegi. Noi suntem o familie cu standarde, cu tradiții. Fata asta… nu e pentru tine.
Mi s-a strâns stomacul, dar Mihai nu s-a clintit.
— Știai. Știai cât de importantă e rochia pentru ea. Și ai ars-o. De ce? Cine ți-a dat dreptul să decizi pentru mine?
— Sunt mama ta. Am acest drept prin naștere.
— NU. — cuvântul a lovit ca un trăsnet. Un porumbel s-a ridicat brusc de pe streașină.
— Nu ai dreptul să distrugi viețile altora. Și nici să alegi în locul meu pe cine iubesc!
— Dragostea nu e suficientă, Mihai. O căsnicie e responsabilitate. Strategie. Iar ea…
— NU. — a repetat el, mai încet, dar de zece ori mai hotărât. — Nu ai voie să vorbești așa despre ea.
Apoi s-a întors spre mine. Mi-a luat mâinile în ale lui, cu o grijă care aproape m-a făcut să plâng. Parcă încerca să mă adune la loc din bucățile care rămăseseră din mine.
— Irina… — vocea lui tremura. — Nu știam. Jur că nu știam. Dacă știam, eram aici mai devreme. Nu aș fi lăsat-o să atingă nimic.
— Știu — am spus. — Dar… nunta? Va mai fi?
Nu a ezitat nici măcar o clipă.
— Da. Mâine. Azi. În orice ai fi îmbrăcată. Te iau de soție chiar și în haine de casă. Nu renunț la noi din cauza nebuniei altcuiva.
Doamna Sofia a făcut un pas înainte.
— Nu vei face asta. Eu nu permit!
Mihai se întoarse. Privirea lui era de piatră.
— Este VIAȚA MEA. Și dacă nu îi ceri iertare Irinei chiar acum… plec. Plecăm împreună. Și nu mă mai vezi ani întregi.
— Nu poți vorbi așa cu mama ta…
— BA DA. — a tăiat el, răspicat. — Trebuia s-o fac de mult.
Pentru o clipă am văzut în ochii Sofiei nu vinovăție, ci orgoliu rănit.
— Să-i cer scuze? Ei? — m-a arătat cu un gest scurt. — După tot ce am făcut pentru tine?
— Tocmai pentru asta — a spus Mihai. — Pentru că ai depășit orice limită.
Ea s-a întors brusc, mormăind „copii nerecunoscători” și „fete care aduc ghinion”, apoi a trântit ușa casei cu o forță care a făcut să tremure geamurile.
Și am rămas singuri. În grădina încă plină de fum, de tăcere și de adevăruri care nu mai puteau fi desfăcute.
Mai târziu, la mine acasă, stăteam pe podeaua din sufragerie. Pe măsuța de cafea erau puse bucățile arse ale rochiei. Le luasem fără să gândesc. Poate pentru că aveam nevoie să-mi văd durerea ca să pot trece prin ea.
— O să găsim altă rochie — a spus Mihai, încet, mângâindu-mi părul. — Mai frumoasă. Trei. Zece. Vreau doar să zâmbești din nou.
Am încercat să zâmbesc, dar mi-a ieșit amar.
— Nu e vorba despre rochie… E despre ea. Mă urăște.
— Nu e ură — a clătinat el din cap. — E obsesie. E nevoia ei bolnavă de a controla tot. Dar eu… o voi opri.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu ne certăm din cauza ta. Ci pentru că TU ești alegerea mea. Viitorul meu. Și trebuie s-o înțeleagă.
A tăcut o clipă. Apoi s-a ridicat, a deschis un sertar și s-a întors cu o cutiuță albă.
— Voiam să ți-o dau mâine… dar cred că acum e momentul.
Respirația mi s-a oprit.
A deschis cutiuța: un inel nou, identic cu cel pe care îl credeam pierdut.
— Am cumpărat unul de rezervă — a spus, jenat. — O cunosc pe mama. Știam că… se poate întâmpla ceva.
Am izbucnit în râs printre lacrimi.
— Știai?! Și nu mi-ai spus?!
— Am încercat să evit un scandal. Evident… nu prea mi-a reușit — a oftat el. — Dar vreau să știi un lucru: nu voi renunța NICIODATĂ la noi.
Mi-a pus cutiuța în palmă.
— Mâine ne căsătorim. Chiar dacă purtăm blugi. Sărbătoarea o facem după — într-o săptămână, într-o lună, când vrei tu. Dar fără intervenții. Fără toxicitate. Fără manipulări.
L-am privit. În piept mi s-a încălzit ceva, ca un foc mic, curat. Am înțeles că acesta era momentul nostru adevărat de nuntă. Nu salonul, nu rochia, ci noi. Aici. Doi oameni printre ruine, dar împreună.
— Și mama ta? — am întrebat, în șoaptă.
— Ori acceptă decizia mea… ori rămâne în afara vieții noastre. Sunt un bărbat adult. Și nu mai permit nimănui să decidă în locul meu.
Am vrut să-i cred. Și l-am crezut. Chiar dacă bătălia abia începea, eram în aceeași tabără.
Mihai m-a ridicat ușor și m-a strâns în brațe.
— Irina, tu ești familia mea. Soția mea. Și nicio cenușă nu va schimba asta.
Am închis ochii. Și pentru prima dată în acea zi, tremuratul a dispărut.
Cenușa e doar cenușă.
O viață nouă începe acolo unde o construim.
Și noi vom alege locul. Împreună.
