Cristina a rămas nemișcată în mijlocul sălii, cu fața roșie de la palma lui. Rochia ei albă strălucea sub lumini, dar privirea i se golise. Nimeni nu se mișca. Nici muzica nu se mai auzea.
Primul care a reacționat a fost tatăl ei:
— Ești nebun, băiete?! — a strigat, apropiindu-se de Dănuț.
L-a apucat de sacou, dar Dănuț, orbit de furie, l-a împins înapoi.
— E nevasta mea! Am dreptul să o pun la punct!
Cuvintele au căzut grele ca pietre. Mama Cristinei a început să plângă. Invitații se ridicau de la mese, șocați. Eu am alergat spre Cristina și am luat-o în brațe. Tremura din cap până-n picioare.
— Hai să plecăm, — i-am șoptit. — Acum.
Dar ea a rămas nemișcată. Îl privea drept în ochi pe Dănuț. În privirea ei nu mai era teamă. Doar gheață.
Și atunci, din spatele sălii, s-a ridicat Mihai — prietenul cel mai bun al lui Dănuț. Fața lui era palidă, pumnii strânși.
— Dănuț, ești un laș, — a spus calm, dar clar.
Dănuț s-a întors brusc:
— Ce vrei, mă? O aperi pe amanta ta?
Mihai a făcut un pas înainte.
— N-a fost niciodată amanta mea. Dar știi ce ești tu? Un profitor. Ți-aduci aminte ce mi-ai spus acum o lună, la bar? „Nu o iubesc, dar tatăl ei are o firmă. Se merită sacrificiul.”
O rumoare s-a răspândit prin sală. Toată lumea asculta în tăcere.
— Minți! — a strigat Dănuț. — Mi-ai întors cuvintele!
— Da? Și fata cu care te-am văzut la Caffè Central? Pe nume Claudia. Ținea mâna ta pe masă, și tu îi spuneai că te însori doar pentru bani.
Cristina și-a ridicat încet privirea spre el.
— E adevărat, Dănuț?
El a rămas tăcut. Mihai a scos telefonul din buzunar.
— Pot să-ți arăt pozele, dacă vrei.
— Nu e nevoie, — i-a tăiat vorba Cristina. — Mi-e clar.
A scos inelul de pe deget, tremurând ușor, dar vocea i-a fost fermă:
— Gata. S-a terminat.
Și i-a aruncat inelul în față. Metalul a lovit podeaua cu un sunet sec, răsunând în tăcerea totală.
— Ieși afară, — a spus rece. — Nu te mai vreau în viața mea.
Doi dintre verii ei s-au apropiat imediat, ținându-l pe Dănuț de braț.
— Hai, omule, termină. Pleacă.
Dănuț a încercat să se smulgă, dar văzând privirile celor din jur, s-a dat bătut. Ușa s-a trântit în urma lui.
Cristina a rămas singură în mijlocul sălii, cu lacrimi în ochi. Apoi, brusc, a ridicat capul.
— Nunta e anulată, — a spus tare. — Dar mâncarea și băutura sunt plătite. Așa că… să bem pentru libertate!
La început, nimeni nu s-a mișcat. Apoi o femeie a început să aplaude. Apoi alta. În câteva secunde, întreaga sală a izbucnit în aplauze.
Cristina a ridicat paharul de șampanie:
— Pentru adevăr. Și pentru oamenii care au avut curajul să-l spună.
A băut tot dintr-o sorbitură, apoi s-a întors spre orchestră:
— Cântați ceva vesel!
Muzicienii s-au privit unii pe alții, dar apoi au început o melodie de dans. Cristina a pășit prima pe ring. Rochia ei flutura, lacrimile îi străluceau în lumină, dar zâmbea. Un zâmbet sincer, eliberat.
Rând pe rând, invitații s-au alăturat. Sala s-a umplut din nou de viață.
L-am văzut pe Mihai sprijinit de perete, privind-o.
— Mulțumesc, — i-am spus încet. — Ai avut curaj.
— Ar fi trebuit să-i spun mai devreme, — a murmurat el. — Dar mai bine târziu decât niciodată.
— Ai salvat-o. — am spus.
El a dat din cap, privindu-o cum râdea.
— E puternică. Va trece peste tot.
O săptămână mai târziu, căsătoria a fost anulată. Oficial, nici măcar nu apucaseră să fie soț și soție. Dănuț a încercat să o caute, a sunat, a venit la ușa ei, dar Cristina n-a mai deschis niciodată.
— Nu merită nici un cuvânt, — mi-a spus.
După o lună, am vizitat-o. Era acasă, în bucătărie, cu o cană de ceai în față și un zâmbet liniștit.
— Cum te simți? — am întrebat-o.
— Mai bine ca oricând, — a spus. — Știi, îi sunt recunoscătoare.
— Recunoscătoare? — am ridicat sprâncenele.
— Da. Pentru palma aia. Pentru că fără ea, poate încă l-aș fi crezut. Dar așa, am văzut adevărul.
A zâmbit ușor, uitându-se pe geam.
— Viața uneori te lovește ca să te trezească. Important e să nu lași pe nimeni să te lovească de două ori.
Din radioul de pe masă se auzea o melodie — aceeași de la nuntă. Dar acum suna altfel: nu ca un final, ci ca un nou început.
Cristina a închis ochii o clipă, respirând adânc. În privirea ei nu mai era teamă. Doar forță.
Și atunci am înțeles că femeia aceea nu se va mai lăsa niciodată rănită de nimeni.
