Într-un salon rece de la Spitalul Sf. Spiridon din Iași, o bătrână cu privirea stinsă și cu trupul obosit de ani grei așteaptă… nimic.
Aurica Bunduc, din satul Fântânele (județul Iași), a fost adusă la spital de propriii copii. Cu promisiunea că se vor întoarce.
N-au mai venit.
Au trecut săptămâni de când e acolo. Internarea s-a încheiat, dar nimeni n-a venit să o ia. Nici măcar un telefon. Nimic.
„Au zis că vin a doua zi. M-au lăsat și… s-au dus. De atunci, nimeni…”, șoptește ea, cu ochii în lacrimi.
A fost mamă. Acum e doar „o bătrână în plus”
Aurica nu e o povară. A fost mamă. A crescut copii, a trudit, a pus pe masă. A fost acolo când ei aveau febră, când cădeau, când visau. A plâns în tăcere când nu aveau cu ce se încalțe.
Dar acum, când pașii ei au slăbit, când are nevoie de un braț care să o sprijine, ei au uitat-o.
„Poate-s ocupați… poate au și ei griji…”, mai spune cu un fir de speranță în voce. Dar în ochi are doar resemnare.
Un caz care zguduie sufletul
Medicul de gardă povestește că, dincolo de tratament, suferința emoțională e mai grea decât boala:
„Nu mai e nevoie de spitalizare. Dar nu are unde merge. Nimeni nu o caută. Nu răspunde nimeni la telefon. Este abandon pur.”
Spitalul nu este azil. Dar nici strada nu poate fi un răspuns. Asistenții fac ce pot, o îngrijesc, o hrănesc, îi zâmbesc. Dar o mamă nu are nevoie doar de o supă caldă. Are nevoie de copiii ei.
România profundă. Sau România rușinii?
Cazul Auricăi nu e singular. Zeci, sute de bătrâni sunt uitați în spitale, în gări, în azile. O generație întreagă de părinți, care s-au sacrificat, sunt acum lăsați în urmă de propriii copii, prinși în goana vieții, în indiferență, în egoism.
„Nu-i urăsc. Mi-e doar dor de ei,” spune Aurica.
