Mesajul său pornește de la observații privind spitalele din România, în special din orașele mici, acolo unde accesul la servicii esențiale rămâne inegal față de orașele mari.
Diferențe mari între orașe
Potrivit prezentatorului, există decalaje vizibile între centrele urbane dezvoltate și localitățile mai puțin favorizate. În timp ce unele orașe dispun de spitale cu dotări moderne și echipe medicale extinse, altele funcționează cu resurse limitate. Acolo unde nu există secții specializate sau linii de gardă complete, pacienții ajung frecvent să fie transferați către centre universitare, în căutarea unui diagnostic rapid sau a unui tratament adecvat.
În numeroase județe, traseul unui bolnav grav pornește de la unitatea locală și continuă spre spitale mai mari, pentru consulturi ori proceduri care nu pot fi realizate la nivel local. Când rețeaua nu asigură intervenții rapide și coordonare, fiecare minut cântărește greu. Lipsa secțiilor specializate și a aparaturii moderne îngreunează fluxul de îngrijire, iar pacienții depind de distanțe, de ambulanțe și de timpii de așteptare.
Autorul observațiilor subliniază și faptul că, pentru afecțiuni acute – precum infarctul – drumul până la un spital capabil să intervină poate deveni decisiv. În localitățile în care nu există servicii complete, salvarea pacientului este condiționată de timp, logistică și de posibilitatea transferului către un centru cu competențele necesare.
Spitale vechi, servicii limitate
O altă problemă invocată privește vechimea corpurilor de clădire și modernizările parțiale care nu reușesc să rezolve deficiențele de fond. Multe unități medicale funcționează în imobile ridicate în urmă cu decenii, ceea ce complică atât igienizarea, cât și acomodarea unor fluxuri moderne de pacienți sau instalarea de echipamente. În plus, ritmul noilor construcții este perceput ca fiind insuficient pentru nevoile reale ale rețelei sanitare.
Criticile lui Cătălin Măruță se referă la această discrepanță sistemică: acolo unde comunitățile mici nu au infrastructura completă, pacienții rămân vulnerabili. El atrage atenția că, fără investiții coerente și planificare pe termen lung, multe spitale locale vor continua să fie dependente de transferuri, ceea ce reduce șansele de tratament rapid în situațiile-limită.
„Nu știu cum e Târgu-Jiu din punctul ăsta de vedere, chiar nu știu. Poate Târgu-Jiu, nu pentru că e un oraș mai mare, dar mă refer de orașe mai mici. N-am fost 100% să zic, dar știu orașe și prin Moldova care nu au aceleași facilități. Te duci în orașe care nu au, dacă se întâmplă să facă cineva infarct, trebuie să-l duci la București și dacă are șanse pe drum și ajunge ambulanța când trebuie, poate să scape. De ce? Pentru că la el în oraș nu există un spital care să aibă și acest serviciu. Noi vorbim de 35 de ani de la revoluție când în oriunde în lumea asta spitalele după 70 de ani se dărâmă pentru că bacteriile care intră în pereți nu pot fi date cu o lavabilă și distruse. Noi nu construim sau dacă construim construim foarte puțin”
„Nu știu cum e Târgu-Jiu din punctul ăsta de vedere, chiar nu știu. Poate Târgu-Jiu, nu pentru că e un oraș mai mare, dar mă refer de orașe mai mici. N-am fost 100% să zic, dar știu orașe și prin Moldova care nu au aceleași facilități. Te duci în orașe care nu au, dacă se întâmplă să facă cineva infarct, trebuie să-l duci la București și dacă are șanse pe drum și ajunge ambulanța când trebuie, poate să scape. De ce? Pentru că la el în oraș nu există un spital care să aibă și acest serviciu. Noi vorbim de 35 de ani de la revoluție când în oriunde în lumea asta spitalele după 70 de ani se dărâmă pentru că bacteriile care intră în pereți nu pot fi date cu o lavabilă și distruse. Noi nu construim sau dacă construim construim foarte puțin”
Declarațiile au fost făcute în cadrul podcastului realizat de Ionela Năstase, unde prezentatorul TV a discutat deschis despre diferențele de acces la îngrijire, despre spitalele din orașele mici și despre nevoia de investiții care să reducă dependența de transferuri către centrele universitare.
