Am observat un cod de bare pe spatele soțului meu și mă așteptam să fie un indiciu pentru ceva obișnuit sau poate un semn de trădare. Dar când l-am scanat, am descoperit o adevăr dureros.
Simțeam că Daniel îmi scăpa printre degete. Tocmai aflasem că eram însărcinată cu primul nostru copil și speram că acest lucru ne va apropia, că-l va face să-și dorească să fie mai mult acasă. Dar el era atât de distant. Tot timpul la serviciu până târziu, plecând într-o deplasare după alta.
„Daniel,” i-aș fi spus, „putem să vorbim diseară? Să ne punem la curent?”
Se uita la mine cu ochii obosiți și îmi dădea un zâmbet slab. „Mi-ar plăcea, dar a fost atât de aglomerat, știi și tu.”
Aglomerație. Mereu „aglomerație”. Îmi era dor de el. Îmi era dor de noi. Uneori, stăteam trează noaptea, lângă el, uitându-mă la tavan, întrebându-mă dacă am făcut ceva greșit. Mă întrebam dacă el încă își dorea asta. Dacă încă își dorea să fie cu mine.
Într-o seară, după o deplasare de o săptămână, Daniel s-a întors acasă arătând mai obosit ca niciodată. Abia a spus un „Hei”, și-a lăsat geanta, iar apoi a mers direct spre duș. Mă obișnuisem cu faptul că mă respingea până acum, dar în seara aceea a fost altfel.
Ceva mă roadea. Mă simțeam neliniștită, ca și cum ar fi existat ceva ce nu îmi spunea, ceva ce era acolo, aproape de neatins.
Când, în sfârșit, s-a culcat, și-a întors spatele spre mine și aproape instantaneu a adormit. Am stat câteva minute așa, ascultându-i respirația. Apoi, am observat o urmă pe spatele lui, slabă dar evidentă. M-am apropiat și m-am uitat mai atent. Era un cod de bare.
„Un… cod de bare?” am șoptit pentru mine, nedumerită.
Am adus aminte de un video pe care îl văzusem nu demult. În el, o femeie afla că soțul ei o înșela când amanta i-a tatuat în secret un cod de bare pe el ca semn. Gândul mi-a răsucit stomacul.
Nu, nu putea fi. Daniel nu ar face asta… Dar, din nou, de ce era așa distant? Și acest cod de bare? Era ca un semn, strigând să fiu atentă. Mâinile îmi tremurau când am luat telefonul, ezitând.
Am tras aer în piept și am deschis aplicația de scanat coduri de bare de pe telefon, îndreptând-o spre tatuajul slab de pe spatele lui. Scannerul a sunat și pe ecran a apărut un site. Pe măsură ce se încărca, mâinile îmi erau ude și aproape că nu puteam respira. M-am pregătit pentru o fotografie, un mesaj, vreo dovadă care să îmi confirme cele mai mari temeri.
În schimb, pe ecran a apărut un număr cu o descriere scurtă: „Sună-mă cât mai repede. Mai are doar câteva luni.”
Am rămas cu ochii la telefon, simțind un frig cumplit, ca și cum sângele mi-ar fi fost secat. Doar câteva luni? Ce însemna asta?
Neștiind ce altceva să fac, am părăsit încet camera și am sunat numărul. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să țin telefonul.
O femeie a răspuns, cu un ton calm și profesional. „Dr. Popescu aici. Cu ce vă pot ajuta?”
„Eu… am scanat un cod de bare de pe spatele soțului meu. M-a dus la acest număr. A zis… a zis ceva de el, că mai are doar câteva luni.”
A urmat o pauză. Apoi a vorbit, vocea ei blândă. „Trebuie să fiți soția lui Daniel. Îmi pare rău că a trebuit să aflați astfel.”
Am simțit că îmi slăbesc genunchii și am căutat sprijin în perete. „Ce înseamnă asta? Este… este bolnav?”
„Da,” a răspuns ea cu blândețe. „Daniel a venit la noi acum câteva luni. Are cancer pancreatic în stadiul patru.”
Am rămas fără cuvinte, nu reușeam să înțeleg ce mi-a spus. „Cancer? Dar… de ce nu mi-a spus?”
Dr. Popescu a luat o gură de aer. „A vrut să nu vă îngrijorați, mai ales pentru că sunteți însărcinată. A zis că vrea să fiți fericită.”
O lacrimă mi-a căzut pe obraz. „Atunci de ce… de ce i-ați pune un cod de bare pe spate?”
Vocea ei a devenit și mai blândă. „Nu aș fi făcut asta în mod normal, dar… mi-am pierdut soțul din cauza cancerului. El a ținut totul secret până a fost prea târziu, și nu am mai avut șansa să îi spun rămas bun. Nu am vrut să treceți prin asta, să pierdeți timp cu Daniel fără să știți. M-am gândit că dacă ați afla… ar fi o șansă să o înfruntați împreună, chiar dacă el nu a putut să vă spună.”
Am simțit furie și tristețe în același timp. „Deci, ați făcut asta fără să știe?”
„Da,” a recunoscut ea, cu regret în voce. „Am văzut cât îi era frică să vă spună și am pus un tatuaj temporar pe el, mascându-l ca pe un loc pentru injectarea unui vaccin. Voia să știeți, dar nu putea să spună cuvintele. M-am gândit… poate așa, veți descoperi singură.”
Am acoperit gura cu mâna, suprimând un suspin, încercând să procesez tot ce aflăm. Camera se învârtea și simțeam o durere adâncă în suflet, o durere ce era și pierdere, și iubire.
Am stat acolo, ținând telefonul în mână, simțind ca și cum o mare de tristețe m-ar lovit. Inima îmi bătea puternic și cuvintele Dr. Popescu răsunau în minte.
Pentru un moment, furia a ieșit la suprafață. De ce nu mi-a spus? Nu mă iubea destul să aibă încredere în mine? Dar furia s-a stins repede, înlocuită de un gol adânc. Știam că el a vrut să mă protejeze și pe mine și copilul nostru nenăscut. Dar cum putea să creadă că aș fi vrut asta? Să continui să trăiesc fără să știu, crezând că avem un viitor, când el știa că nu mai aveam?
Dimineața următoare m-am trezit devreme, privind cum lumina zorilor se întindea în cameră. Daniel dormea lângă mine, părea liniștit. M-am simțit lovită de un val de tristețe, știind că fiecare dimineață pe care o mai avem este un dar. M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte, trezindu-l ușor.
„Hei,” a mormăit el, semn că încă nu era pe deplin treaz. „Ești trează devreme.”
„Mă gândeam,” am spus eu zâmbind, „ce-ar fi să plecăm într-un weekend doar noi doi? Meritam asta.”
S-a uitat la mine, puțin surprins. „Un weekend? Acum? Ești sigură? Adică, cu tot ce se întâmplă…”
„Da, acum,” am întrerupt eu, cu o voce calmă. „Avem nevoie de asta. Amândoi.”
În acel weekend, am plecat la o cabană lângă un lac, unde fusesem cu ani în urmă, când eram la începutul căsniciei. Căsuța era la fel de primitoare și de confortabilă cum o țineam minte, înconjurată de pini înalți.
Am petrecut ore în șir plimbându-ne pe malul apei, mânuțele noastre înlănțuite, vorbind despre orice și orice. Noaptea, am stat sub stele, privindu-le cum licăreau pe cerul limpede, iar brațul lui mă învăluia, iar pentru câteva clipe, totul părea perfect.
Câteva zile după ce ne-am întors, i-am sugerat să pictăm în sfârșit camera copilului. „Aș fi vrut să o facem,” mi-a spus el cu un zâmbet timid, „dar am crezut că mai avem timp.” Cuvintele lui m-au lovit, dar le-am ignorat și i-am dat o pensulă.
Împreună, am vopsit pereții într-un albastru deschis, râzând când am lăsat urme de vopsea pe fața celuilalt și am ajuns să stăm pe podea, plini de vopsea și obosiți. Când am terminat, s-a oprit și s-a uitat la pereții proaspăt vopsiți și la pătuțul mic lângă fereastră.
M-a strâns în brațe, ținându-mă atât de tare încât îi simțeam bătăile inimii. Umerii lui tremurau, iar fața i se adâncea în părul meu. L-am ținut, simțind lacrimile lui tăcute, fiecare o umplere mică a inimii mele.
Sănătatea lui se înrăutățea. Într-o dimineață, nu reușea să își ridice capul de pe pernă. Am stat lângă el, ținându-i mâna, îmbrățișându-l, în timp ce el se străduia să-și deschidă ochii.
„Îmi pare atât de rău,” a șoptit el cu vocea răgușită, strângându-mi mâna din ce în ce mai slab. „Am vrut să fiu aici… mai mult.”
I-am șters o lacrimă de pe obraz. „Ai făcut destul, Daniel. Ne-ai dat totul.” M-am aplecat și i-am pus fruntea pe a lui. „Odihnește-te, iubirea mea.”
A reușit să zâmbească slab, cu ochii plini de căldură și iubire. „Mulțumesc… pentru că ai făcut aceste zile cele mai frumoase din viața mea.”
Și apoi, încet, mâna lui a scăpat din a mea și s-a dus.
La înmormântarea lui, am stat liniștită, înconjurată de prieteni și familie, iar vocile lor se amestecau în jurul meu. Mâna mea se sprijinea pe burtica mea în creștere și am simțit o lovitură mică. Am închis ochii, imaginându-mi mâna lui acolo, împărtășind momentul. „Tata a fost cel mai bun bărbat,” am șoptit, cu vocea plină de lacrimi. „Ne-a iubit atât de mult, mai mult decât vom ști vreodată.”
Pe măsură ce oamenii veneau și plecau, oferindu-și condoleanțele, am simțit durerea lipsei lui, ascuțită și dureroasă. Dar în acea durere, am găsit un fel de confort, o amintire a tot ce mi-a dat, fiecare moment prețios pe care l-am împărțit cu el.
Știam că, chiar dacă nu mai era, iubirea lui va fi mereu cu noi. Va trăi în copilul nostru, în fiecare amintire pe care am creat-o, în fiecare bătaie de inimă.
Și ținând acele amintiri aproape, am șoptit: „Voi face în așa fel încât bebelușul nostru să te cunoască. Promit.”