Ana rămase lângă targă, nemișcată. Prin voalul subțire, vedea chipul tinerei femei și nu-și putea lua ochii de la ea. Părea că doarme: obrajii rozalii, buzele moi, ușor întredeschise, genele lungi. Prea vie ca să fie moartă.
— Ciudat, — murmură Lidia, colega ei, privind atent. — Au spus că e otrăvită… dar uită-te la piele, la mâini. E prea caldă, are culoare. Nu pare moartă deloc.
Ana se aplecă instinctiv. Sub pielea subțire, lumina fluorescentă dezvăluia o nuanță caldă, aproape vie. Știa că nu e treaba ei să judece, doar să-și facă datoria. Și totuși, ceva o neliniștea. În toți acești luni, văzuse destule trupuri, dar niciunul nu părea atât de… viu.
Când toți ceilalți plecară, ea rămase singură. Doar zumzetul ventilatorului și ticăitul ceasului umpleau tăcerea. Privea tânăra femeie, iar pentru o clipă, i se păru că aude o voce slabă în minte: „Ajută-mă…”
Ana tresări.
— Doamne… o iau razna, — șopti.
Dar apoi văzu ceva. Pieptul miresei se ridicase ușor. O dată. Apoi din nou.
Ana simți cum inima îi sare din piept. A întins mâna, i-a atins gâtul. Pielea era caldă. Iar sub degete — un puls abia perceptibil, dar real.
— Trăiește… — a șoptit ea, apoi a strigat: — Trăiește!
Fugi pe coridor.
— Lidia! Nea Sandu! Veniți repede!
Nimeni nu răspunse. Era aproape miezul nopții, majoritatea plecaseră. Ana smulse trusa de prim ajutor de pe perete și începu ce își amintea din cursurile de prim ajutor. Îi deschise gura, eliberă căile respiratorii și începu compresiile toracice.
— Hai, frumoaso… respiră, te rog… — repeta cu voce tremurată.
După câteva secunde, trupul fetei se cutremură. Apoi din nou. Un suspin slab i-a scăpat de pe buze. Culoarea reveni în obraji. Ana îi simți inima bătând — tot mai tare, tot mai sigur.
În clipa aceea, pe ușă apăru nea Sandu.
— Ce faci, fată, ai înnebunit?! — strigă el. — E…
— E vie! — îl întrerupse Ana. — Uită-te!
Bătrânul se apropie, îi puse mâna pe frunte, apoi urechea pe piept. După câteva secunde, privi în sus, cu ochii umezi.
— Sfinte Doamne… ai dreptate. Trăiește! Sună imediat la 112!
Zece minute mai târziu, morga vuia de oameni. Medicii alergau dintr-o parte în alta, conectau aparate, oxigen, perfuzii. Un doctor cu părul cărunt mormăi uimit:
— A intrat într-o comă profundă. Otrava i-a oprit respirația, pulsul era aproape nedetectabil. Oricine ar fi putut s-o creadă moartă. Dacă nu erați voi…
Ana nu spuse nimic. Simțea doar că-i tremură mâinile. În mintea ei, o singură frază: e vie.
Afară, în curte, alaiul de nuntă nu se risipise încă. Când ușa s-a deschis și brancardierii au scos targa cu mireasa vie, mulțimea a izbucnit într-un murmur. Mirele s-a repezit înainte, a căzut în genunchi, i-a prins mâna și a început să plângă fără glas.
Ana îi privea de la fereastră. Un nod i se pusese în gât. Bucurie? Neliniște? Nu știa.
Spre seară, când totul se liniști, observă pe masa din biroul medicului o cutiuță cu lucrurile personale ale miresei. Printre mănuși și bijuterii, o broșă de argint în formă de crin. Pe spate, o inscripție fină: „A pentru K.”
Ana încremeni. A pentru K…
În acel moment, în ușă apăru nea Sandu.
— Ai făcut o minune, fată. Dar ai grijă. Am auzit că poliția vrea să știe cine a descoperit prima că fata e vie.
— De ce? — întrebă Ana.
— Pentru că otrava e una rară. Prea puternică, prea scumpă. Vor să afle dacă cineva a ajutat-o… sau dacă a fost o coincidență.
Ana se albi. — Eu… eu doar am vrut s-o salvez.
— Știu, — spuse el. — Dar lumea nu crede ușor în minuni.
În noaptea aceea, Ana nu putu să doarmă. În minte îi revenea chipul miresei, acel fir de respirație, căldura de sub piele, broșa cu literele gravate.
Câteva zile mai târziu, a fost chemată la poliție. Întrebările curgeau reci, mecanice: unde era, cine mai era acolo, ce a văzut. Ana a răspuns sincer la toate, dar din privirea comisarului și-a dat seama că nu e convinsă.
Seara, când ieșea din curtea institutului, cineva o aștepta la poartă. Era mirele. Fața lui era trasă, cearcănele adânci.
— Dumneavoastră ați salvat-o? — întrebă el.
— Eu… doar am observat că mai respiră.
— Vă mulțumesc. — Scoase un plic. — Aș vrea să vă ofer ceva, măcar un semn de recunoștință…
— Nu trebuie, — spuse Ana blând. — Faptul că trăiește e tot ce contează.
El dădu din cap, făcu un pas, dar se opri și adăugă:
— O cheamă Ksenia. Broșa… era un cadou de la prietena ei, Alisa. Cea care a otrăvit-o.
Ana simți cum i se strânge stomacul. A pentru K… — înseamnă invers. Ksenia i-o dăruise Alisei. Acum se întorsese la ea. Cercul se închisese.
O săptămână mai târziu, o nouă veste zgudui orașul: Alisa fusese găsită moartă. Același tip de otravă. Pe noptieră, un bilețel cu un singur cuvânt: „Prea târziu.”
Ana stătea la fereastra morgii, privind curtea gri, pustie. Uneori, răul se distruge singur, gândi ea.
Din acea zi, n-a mai simțit frică. Și când noile angajate tremurau la primul contact cu tăcerea locului, le spunea mereu:
— De cei vii să vă temeți, nu de morți. Morții aduc liniște.
Și undeva, în salonul de reanimare, mireasa își deschise ochii.
— Andrei… unde ești? — șopti ea.
Ana, care spăla podeaua pe coridor, auzi vocea prin difuzorul intern. Se opri pentru o clipă, zâmbind. Știa că în acea noapte nu se întorsese la viață doar o femeie. Ci și ea.
