Adriana Ochișanu aduce în spațiul public o mărturie dură despre anii de după căsnicie, susținând că relațiile cu foștii socri – Nicolae Botgros și soția lui – au fost marcate de tensiuni majore. Artista afirmă că a trăit înjosiri, presiuni și chiar episoade de violențe, iar efectele s-au resimțit atât în plan personal, cât și profesional. Relatarea ei, făcută cu nume și prenume, ridică întrebări despre folosirea influenței în mediul artistic și despre modul în care conflictele familiale pot afecta cariera unui interpret.
Contextul în care au apărut acuzațiile
Cântăreața povestește că, în anii de după despărțirea de fostul partener, ar fi întâmpinat obstacole serioase în colaborările muzicale. În viziunea ei, dinspre familie ar fi venit mesaje care îi limitau accesul la scene și la orchestre. Sunt invocate presiuni asupra unor muzicanți care altfel ar fi cântat cu ea, dar care – spune artista – s-ar fi temut să nu intre în conflict cu foștii ei socri. În discursul Adrianei Ochișanu, rolul soacrei apare ca determinant în escaladarea tensiunilor, o prezență care „punea benzină pe foc”.
Ochișanu prezintă aceste episoade drept o succesiune de manipulări și minciuni, reproșându-le foștilor socri că ar fi cultivat o atmosferă ostilă. Dincolo de reproșuri, artista insistă asupra impactului emoțional: sentimentul de izolare în breaslă și povara de a-și reconstrui drumul profesional fără sprijinul de altădată. Ea vorbește despre demnitate și despre încercarea de a rămâne concentrată pe scenă, chiar și atunci când culisele deveneau apăsătoare.
„Au fost și violențe”
„Au amenințat muzicanții să nu cânte cu mine. Soacra punea benzină pe foc! Am trăit multe înjosiri, multe umilințe”
Aceste declarații, pe care interpreta le livrează cu accent pe experiența personală, trasează un tablou de familie în care autoritatea și controlul ar fi fost instrumente frecvente. Artista susține că sfaturile, în loc să fie sprijin, s-au transformat în directive menite să-i blocheze evoluția. În paralel, ar fi apărut, spune ea, avertismente transmise către colaboratori, astfel încât proiectele sale să nu prindă contur.
Ce spune artista despre mecanismele de presiune
În relatare, Adriana Ochișanu descrie o rețea informală de influențe: telefoane, discuții, vorbe rostite în spatele scenei – toate cu mesajul că asocierea cu ea ar putea avea consecințe. Termeni precum „amenințat”, „umilințe” și „înjosiri” revin obsesiv în mărturia sa, marcând nu doar conflicte punctuale, ci o stare prelungită de presiune. Tot ea afirmă că rolul soacrei ar fi fost unul activ în alimentarea tensiunilor, în vreme ce numele lui Nicolae Botgros apare ca reper al unei autorități a cărei greutate s-ar fi resimțit în întreaga breaslă.
Dincolo de aspectele personale, relatarea readuce în discuție limitele dintre viața intimă și profesie. Artiștii se bazează pe colaborări, pe încredere și pe libertatea de a alege cu cine urcă pe scenă. Când asemenea alegeri sunt îngrădite – fie și doar prin percepția că „așa e mai bine” sau „așa se cere” – consecințele pot fi semnificative: proiecte amânate, oportunități pierdute, cariere care patinează. Ochișanu spune că, în cazul ei, astfel de situații au lăsat urme vizibile.
În plan uman, artista evocă o perioadă dificilă, cu eforturi de a rămâne concentrată pe muzică și public. Ea vorbește despre decizia de a merge înainte, fără a abandona repertoriul și fără a renunța la scenă, în ciuda presiunilor. Ideea de a reconstrui, de a-și găsi propriul drum și echilibru, devine un fir roșu al confesiunii: nu pentru a răni, spune ea, ci pentru a arăta cum se vede din interior un conflict care i-a marcat ani importanți.
Relatarea artistei aduce, inevitabil, o discuție mai largă despre climatul din industria muzicală: despre felul în care reputația, influența și ierarhiile pot modela – sau distorsiona – parcursul unui solist. Între sprijin real și intervenție de putere, linia poate deveni subțire, iar pentru cei aflați în centrul furtunii, diferența se măsoară în proiecte ratate și nopți nedormite.
