Fotbalul românesc este în doliu. Legendarul antrenor Emerich Ienei a murit miercuri, 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani. În ultimele luni, fostul selecționer a luptat cu probleme serioase de sănătate și fusese internat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor. Dispariția lui a stârnit un val de reacții din partea foștilor săi elevi și colaboratori, oameni care i-au cunoscut îndeaproape eleganța, rigoarea și echilibrul.
Ienei rămâne în memoria publicului drept tehnicianul care a condus Steaua București către triumful istoric din 1986 în Cupa Campionilor Europeni, performanță fără precedent pentru o echipă de club din România. Dincolo de trofee, a însemnat un model de conduită: calm, respect față de adversar și o atenție aproape pedagogică pentru detalii. Pentru jucători, a fost un formator în sensul deplin al cuvântului, iar pentru antrenori, o școală de gândire lucidă și așezată.
Mesajul lui Gheorghe Hagi
Printre primii care au transmis un omagiu s-a numărat Gheorghe Hagi, discipolul care a lucrat sub comanda lui Ienei la echipa națională și care i-a purtat mereu un respect aparte. Într-un mesaj public, „Regele” a subliniat ce a reprezentat antrenorul pentru el și pentru întreaga mișcare fotbalistică.
„Astăzi am pierdut un om de o extraordinară valoare, un mentor, un antrenor de excepție. Emeric Ienei a însemnat enorm pentru mine și pentru fotbalul românesc.”
Hagi a vorbit despre omul care l-a încurajat, l-a responsabilizat și i-a cerut mereu să pună echipa înaintea sinelui. În viziunea lui, Ienei a fost tipul de tehnician care nu ridica vocea, dar reușea să convingă, care nu domina prin gesturi, ci prin argumente și prin claritatea ideilor. Moștenirea sa – așa cum o vede fostul mare fotbalist – ține de cultura victoriei obținute cu demnitate.
Ecouri din generația Steaua ’86
Foștii componenți ai echipei care a atins vârful Europei în 1986 – Marius Lăcătuș, Gabi Balint și Ladislau Boloni – au transmis, la rândul lor, mesaje copleșite de durere. Toți au subliniat felul în care Ienei le-a modelat carierele și le-a ordonat spiritul competițional. Pentru ei, dispariția antrenorului nu înseamnă doar plecarea unui profesionist de prim rang, ci a unei conștiințe a vestiarului: omul care a știut să așeze la aceeași masă orgolii uriașe și să le transforme într-o echipă compactă.
Lăcătuș a evocat antrenamentele conduse cu o rigoare calmă, în care fiecare exercițiu avea sens și capătă, după ani, greutatea unui principiu. Balint a amintit despre discursurile scurte, limpezi, în care accentul cădea mereu pe responsabilitate și pe respectul muncii. Boloni a vorbit despre influența intelectuală a lui Ienei – despre felul în care tehnicianul separa emoția de decizie și transforma presiunea în combustibil pentru performanță. Chiar și fără a folosi cuvinte mari, toți trei au lăsat să se înțeleagă că au pierdut un reper personal.
De la foștii colegi de breaslă până la suporteri, mesajele au curs neîntrerupt pe parcursul zilei de 5 noiembrie. Mulți au rememorat meciuri decisive, alții au postat imagini vechi, în care zâmbetul lui Ienei pare să reconstituie o epocă în care fotbalul românesc a respirat mai sus. Într-un peisaj adesea grăbit și contondent, figura lui rămâne asociată cu civilitatea și cu ideea că performanța se poate construi fără zgomot.
Familia, prietenii și lumea sportului pregătesc omagiile de rigoare, în vreme ce cluburile și instituțiile de profil transmit mesaje de condoleanțe. Pentru cei care l-au cunoscut, Emerich Ienei a fost în egală măsură profesor și părinte profesional. Pentru cei care l-au privit din tribune sau de la televizor, va rămâne semnătura unui timp în care victoria avea tăcerea ei. Iar pentru generațiile tinere de antrenori, exemplul lui înseamnă un set de repere simple: muncă, ordine, modestie.
Pe rețelele sociale și în vestiare, conversațiile despre moștenirea lui Ienei continuă. Oameni din toate colțurile țării rememorează întâlniri, sfaturi și momente care i-au format. Chiar dacă paginile oficiale încă adună mesaje, sentimentul comun e același: fotbalul românesc a pierdut o voce rară, iar tăcerea pe care o lasă în urmă spune, paradoxal, totul.
