La șase ani de la moartea lui Mihai Constantinescu, durerea nu s-a stins, iar amintirile rămân la fel de vii. Simona Secrier, femeia care i-a fost alături timp de 25 de ani și i-a devenit soție în ultimii ani de viață, a făcut mărturisiri emoționante despre relația lor, despre căsătoria discretă și despre visul unui copil care nu s-a împlinit niciodată.
Invitată în emisiunea Online Story by Cornelia Ionescu, Simona Secrier a vorbit cu sinceritate despre iubirea lor trăită departe de spectacol, despre deciziile luate în tăcere și despre dorul care încă o însoțește.
O iubire fără fast și o căsătorie făcută „la timp”
Pentru mulți, relația lor a părut un mister. În realitate, Simona explică faptul că nimic nu a fost secret, ci doar protejat. Mihai Constantinescu nu a fost niciodată atras de gesturi grandioase sau simboluri afișate.
„Nu a fost secret, doar că nu am spus noi. Nu îi plăcea să poarte verighetă, nu era cu bijuteriile, era un tip sportiv. Eu o port și acum. Nu a fost o nuntă mare, a fost între prieteni, nașii și câțiva apropiați”, a povestit ea.
Căsătoria a venit într-un moment delicat, când artistul nu se mai simțea bine. Pentru el, acel gest a fost o confirmare a unei vieți trăite împreună, nu o formalitate.
„La un moment dat, când nu se mai simțea foarte bine, a insistat. A zis el să mergem, pentru că eu sunt persoana care am stat 25 de ani lângă el.”
Visul unui copil care nu s-a împlinit
Cel mai dureros subiect a fost, fără îndoială, cel al copiilor. Simona Secrier a vorbit deschis despre această rană care nu s-a închis nici acum.
„Am vrut să avem copiii noștri, dar a fost o problemă de sănătate a mea și nu s-a împlinit acest vis.”
Declarația „Nu am putut eu” a fost una dintre cele mai grele mărturisiri făcute de văduva artistului. Ea a recunoscut că vina și neputința au fost greu de dus, chiar dacă Mihai Constantinescu nu i-a reproșat niciodată nimic.
De ce nu au adoptat un copil
Simona a atins și subiectul adopției, explicând cât de complicată și profundă este o astfel de decizie. Deși s-au gândit la această posibilitate, speranța că problema medicală se va rezolva a amânat pasul până când nu a mai fost posibil.
„Este un gest enorm să poți să înfiezi un copil. Noi nu am reușit să facem lucrul acesta, crezând că problemele mele se vor rezolva.”
Este una dintre acele situații în care viața decide în locul oamenilor, iar regretele vin prea târziu.
Semne, vise și o prezență care nu dispare
Chiar și după șase ani, Simona spune că îl simte pe Mihai Constantinescu aproape. Nu neapărat prin vise frecvente, ci prin mici semne care îi dau liniște.
„Acum apare mai rar în vis, dar când îl visez știu că e bine. În schimb, apar semne. Văd inimioare în nori, pisicuța noastră îmi lasă forme ciudate în farfurioară. Cred că sunt semne.”
Pentru ea, aceste detalii mărunte sunt dovada că legătura lor nu s-a rupt odată cu moartea.
O dragoste care rămâne
Confesiunea Simonei Secrier, la șase ani de la dispariția lui Mihai Constantinescu, este una despre iubire trăită în liniște, despre vise neîmplinite și despre o legătură care continuă dincolo de timp. Fără dramatism forțat, fără reproșuri, doar cu dor și recunoștință pentru anii trăiți împreună.
Povestea lor arată că unele iubiri nu au nevoie de aplauze sau titluri pentru a fi reale — ele rămân, chiar și atunci când omul iubit nu mai este.
