Când te pui la rugăciune, să nu ai nimic cu nimeni – Părintele Proclu Nicău de la Neamț
Cei care se roagă zilnic și își fac cu sârguință rugăciunile rânduite pentru vremea mesei, pentru zorii zilei și pentru începutul nopții, au o conștiință mai trează și îndată pot zări în mintea și în sufletul lor mișcările păcatelor și năvălirea ispitelor.
Așa se face că atunci când ne așezăm seara la rugăciune, ne vin în minte greșelile de peste zi. Începe să ne mustre conștiința că am vorbit cuiva urât, că am ocărât, că am gândit rău de cineva, că n-am avut dragoste față de aproapele, că am trecut pe cineva cu vederea, că ne-am mândrit cu ceva în gând, în cuvânt sau în faptă.
Parintele Proclu Nicau
Părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului care s-a mutat la Domnul în 2017, spunea:
„Foarte mult ajută, când te-ai pune la rugăciune, să nu ai nimic cu nimeni”.
Aceste sfaturi ne lasă să înțelegem că dragostea de aproapele este cea mai mare virtute pe care trebuie să ne străduim a o dobândi.
Din ea izvorăsc și celelalte virtuți – bunătatea, blândețea, milostenia, iertarea, îngăduința, acceptarea tuturor cu bune și rele.
Mai spunea Părintele că este important să trecem cu vederea neajunsurile celorlalți. Să nu ne cramponăm de defectele altora, ci ale noastre greșeli și patimi să le vedem.
Dacă cineva ne-a supărat, să nu ținem mânie sau ranchiună, ci îndată să-l iertăm. Să nu-l dezlipim de inima noastră, ci să ne arătăm buni și blânzi, precum Dumnezeu se poartă cu noi.
„Dacă m-a ocărât cineva, nu trebuie să mă răzbun. Să mă rog pentru el, ca bunul Dumnezeu să-l mântuiască, să-l ierte”.
Dacă nu iertăm pe frații noștri, nu putem avea îndrăzneală în rugăciune la Dumnezeu. De aceea trebuie să avem mare grijă cum ne purtăm, ca atunci când venim seara la rugăciune să nu ne mustre conștiința pentru un păcat neîndreptat.
Dacă nu iubim și nu iertăm, nu putem avea pace în suflet. Supărarea pe care o ținem în noi nu ne lasă să ne liniștim, să ne găsim odihna sufletului, ci ne ține într-o stare permanentă de tulburare și de amărăciune.
Să nu credem că liniștea vine numai din exterior. Ea se naște mai ales din starea pe care o are sufletul nostru, de gândurile, de simțămintele și trăirile care se află în el.
Când iubim și trecem cu vederea viciile sale defectele altora, ne umplem de o liniște lăuntrică, de o pace care nu vine din lume, după cum spune Mântuitorul. Este pacea Duhului Sfânt, care se atinge de sufletele celor blânzi și smeriți.
Această liniște trebuie să ne silim tot timpul a o cultiva în noi. Să ne facem orbi și surzi la păcatele celorlalți, ca să ne păstrăm pacea sufletului.
Să fim ca atunci când mergem printr-o pădure și nu dăm atenție cum sunt copacii.
„Altu-i mai strâmb, altu-i într-un fel, altu-i în alt fel, nu dai atenție”.
