Din seara de 23 decembrie încep patru zile marcate de magia sărbătorilor. În Ajunul Crăciunului, în multe zone ale ţării sunt practicate rituri în care tradiţia religioasă înglobează elemente păgâne, legate de moarte şi renaştere, cu elemente vizând influenţarea recoltei din anul viitor, sănătatea oamenilor şi bunăstarea.
„Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-a pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngereşti se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte”, scrie neuitatul Radu Anton Roman.
La cântatul cocoşilor, gospodinele încep să facă aluatul pentru turtele cu miez de nucă şi miere, ce vor sta, alături de o sticlă de vin roşu, de colaci şi de mâncăruri de post, pe masa din „casa mare”, în aşteptarea preotului care vine cu icoana şi care le va sfinţi. Turtele vor fi mâncate apoi de cei ai casei şi împărţite vecinilor. În seara aceleiaşi zile, copiii şi feciorii încep colindatul, care durează până la Anul Nou (în unele locuri, până la Bobotează), când urează sănătate şi prosperitate, în obiceiul Sorcovei.
Împărţiţi în cete conduse de un vătaf, trec din casă în casă strigând: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, ori nu ne daţi”. Colindatul diferă de la o zonă la alta. În Transilvania, ei sunt primiţi în case şi trebuie să aţâţe focul, fiind priviţi ca aducători de noroc. În Oltenia, poartă o prăjină, care are în vârf o basma cu un ban de argint, fire de busuioc şi tămâie, iar gazdele le dau boabe de grâu şi de porumb pe care trebuie să le arunce prin casă ca să aducă noroc. Colindătorii primesc „colindeţe” (colaci), mere, pere, nuci. În sate colindatul este foarte preţuit, oamenii crezând că şi Iisus a fost cu colinda când era copil. Colindelor le sunt asociate şi măştile, de capră sau de urs, în mod obişnuit.
Ziua de 24 decembrie este patronată de Moş Ajun. Ca şi zilele săptămânii, evenimentele Ajunul şi Crăciunul au fost personificate de români, devenind Moş Ajun şi Moş Crăciun. Amândoi sunt Moşi, pentru că vin din negura timpului, au în imaginarul popular bărbi albe până în pământ, sunt darnici şi cutreieră în aceste zile lumea aducând bucurie.
Obiceiul bradului împodobit, de dată mai recentă, a prins rădăcini, în sate podoabele fiind confecţionate din materiale la îndemână, între care firele de cânepă, conurile de brad, hârtia, covrigii şi nuielele devin materie primă pentru îngerii, steaua sau coşuleţele prinse de crengi.
În ziua de Ajun, la ţară se coc cozonacii, iar rachiul este prohibit, fiind invenţia diavolului.
Ceremoniile culinare de Crăciun sunt legate în primul rând de colaci şi de turte, pâinea devenind un simbol sacru. Ei sunt mâncaţi la ospeţele rituale, sunt daţi colindătorilor şi împărţiţi pentru sufletele morţilor. Colacii sunt în general rotunzi, dar în unele locuri pot avea formă de potcoavă sau de stea, întruchipând Soarele, Luna şi stelele de pe cer. Sunt făcuţi din făină, apă şi sare. În Moldova, turtele frământate din aceleaşi ingrediente sunt apoi înmuiate în sirop făcut din miere (iar la casele mai simandicoase şi cu vanilie sau o cană de ceai de tei, iasomie şi petale de trandafir) şi sunt presărate cu nucă prăjită sau mac.
După terminarea slujbei de Crăciun, la întoarcerea de la biserică şi după împărţirea de colci şi caltaboşi, se aşterne masa. Mâncărurile tradiţionale erau (şi sunt încă) sarmalele cu carne de porc în varză murată, toba, cârnaţii proaspeţi sau puţin afumaţi, şi sângeretele, iar la desert, cozonac. Ele au, în unele cazuri, şi pitoreşti nume metaforice, iar unele sunt învestite cu puteri speciale. Printre acestea din urmă se numără sângeretele, pentru că după credinţele populare, la unele sărbători vederea sângelui este benefică. Se spune că, dacă nu auzi de Ignat guiţatul porcului tăiat, trebuie să te înţepi la un deget, ca să vezi fie şi numai o picătură de sânge.
Făcut din sângele porcului, carne grasă, slănină, şorici şi orez, aromat cu piper, cimbru şi ienibahar, sângeretele se aşază pe masă alături de caltaboşul, numit şi “Traista lui Crăciun”, la care sunt folosite măruntaiele animalului: inimă, bojoci, ficat, splină, carne foarte grasă, ceapă, şorici, orez fiert, amestecate, în afară de piper şi ienibahar, cu măghiran. De câtă preţuire se bucură toba vedem şi din numele ei de “caş de cap”, iar la sarmale se dovedeşte priceperea gospodinelor. Mari, fierte la un loc cu carne afumată, mărar şi cimbru, ca în Transilvania, umplute cu carne în care se pune şi morcov, pastă de roşii, ardei iute, orez şi vin, aromate cu mărar, cimbru şi foi de dafin în Muntenia sau mici şi elegante în Moldova, ele se servesc fierbinţi, cu mămăligă, cu sau fără smântnă, după obiceiul locului. Şi cârnaţii au reţete diferite de preparare, după regiune. Şi, bineînţeles, nu există Crăciun adevărat fără piftii sau răcituri. În ceea ce priveşte cozonacii, regină rămâne Moldova. Reţeta lor, oferită de Păstorel Teodoreanu, cuprinde nu mai puţin de 150 de ouă.
„Părintele Stăniloae mărturisea că atunci când Tatăl L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: «Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Dezvăluie-le chipul. Chipul Tău să se arate în ei». Acesta este sensul întrupării Domnului – să scoată la lumină chipul Lui în noi, chip după care am fost creaţi. Şi aceasta caută şi acum Maica Domnului prin umblarea ei tainică în lume – să-L nască pe Hristos în noi. Să ne oferim şi noi spre a-I fi sălaş. Aşa vom înţelege mai bine stihurile colindului: «Astăzi s’a născut/ Cel făr’ de’nceput».”
Începând din ziua de Crăciun, copiii umblă cu “Steaua”, iar tinerii, cu Vicleimul. “Stelarii” au pe cap corone de hârtie poleită, iar Irozii cu Vicleimul poartă în unele părţi ale ţării un chivot în forma unei biserici, din speteze din scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să devină transparentă, prezentând-l pe Irod în grădina sa, înconjurat de ostaşi, şi simbolizând “Uciderea pruncilor”. Tinerii imaginează mici scenete în care reprezintă Naşterea lui Iisus şi venirea magilor călăuziţi de stea, primirea lor de către Irod şi încercarea acestuia de a afla de la ei locul Naşterii Domnului.
