Miercuri, 1 aprilie 2026, marchează o dată critică în calendarul transparenței administrative din România. Conform legislației în vigoare, instituțiile publice au obligația de a publica, de două ori pe an (până la 31 martie și 30 septembrie), grilele de salarizare actualizate. Cu toate acestea, realitatea surprinsă în primăriile de sector din București indică o rezistență acerbă în fața transparenței. Deși banii care alimentează aceste retribuții provin direct din buzunarele contribuabililor, accesul cetățenilor la informații clare despre modul în care sunt gestionate fondurile publice rămâne, în multe cazuri, un drept teoretic, ignorat cu desăvârșire de funcționari.
Experimentul transparenței: Aviziere bogate, informații lipsă
Un experiment recent realizat de jurnaliști în primăriile de sector din Capitală a scos la iveală un fenomen îngrijorător: „opacitatea selectivă”. La Primăria Sectorului 2, de exemplu, deși instituția se mândrește cu un avizier generos, ticsit de decizii administrative și anunțuri diverse, lista salariilor angajaților lipsește cu desăvârșire. Situația se repetă aproape identic la Primăria Sectorului 1. Aici, în ciuda unui flux mare de documente afișate, grila de salarizare rămâne „de negăsit” chiar și după o căutare atentă a cetățenilor interesați.
Această lipsă de afișare nu este doar o scăpare birocratică, ci o încălcare directă a legii. Informațiile salariale care ar trebui să fie publice nu se rezumă doar la salariul de bază. Cetățenii au dreptul să cunoască valoarea sporurilor, a premiilor, a indemnizațiilor de hrană și a voucherelor de vacanță încasate de personalul plătit din bani publici. Fără aceste date, imaginea asupra veniturilor reale din administrație rămâne distorsionată, alimentând fie mitul că toți bugetarii sunt privilegiați, fie suspiciunea că anumite categorii încasează sume exorbitante în mod nejustificat.
Instituțiile „excepție”: Salarii de mii de euro în spatele ușilor închise
Problema transparenței devine și mai acută atunci când privim spre marile autorități de reglementare, precum ANRE, ASF sau ANCOM. Aceste entități par să funcționeze într-un regim de excepție, fiind recunoscute pentru discreția totală în privința veniturilor angajaților. În aceste instituții, salariile medii pot ajunge cu ușurință la pragul de 2.000 – 3.000 de euro lunar, în timp ce membrii conducerii încasează frecvent sume ce depășesc 10.000 de euro net pe lună.
Aplicarea selectivă a legii creează o prăpastie între instituțiile care se supun controlului public și cele care aleg să rămână „în umbră”. Deși nerespectarea obligației de afișare se sancționează cu amenzi cuprinse între 5.000 și 10.000 de lei, aceste sume par derizorii pentru bugetele instituțiilor vizate, nefiind un motiv suficient de puternic pentru a forța conformarea la standardele de deschidere cerute de societatea civilă.
Nevoia unei administrații deschise și responsabile
Transparența în salarizarea publică nu este un moft jurnalistic, ci un pilon central al democrației. Cetățeanul, în calitatea sa de „finanțator” al statului, are dreptul suveran de a ști cum este repartizat fiecare leu din taxe și impozite. Atunci când informația este ascunsă, încrederea în instituții se erodează, lăsând loc speculațiilor și sentimentului de inechitate socială.
În concluzie, România anului 2026 are nevoie de o aplicare fermă și uniformă a legii transparenței. Este imperativ ca organele de control să verifice nu doar existența unui avizier, ci conținutul acestuia, asigurându-se că grilele de salarizare sunt accesibile și complete. Doar printr-o administrație publică deschisă și responsabilă se poate construi un dialog onest între stat și cetățeni, garantând că fondurile publice sunt utilizate pentru binele comunității, nu pentru protejarea unor privilegii salariale netransparente.
