Bătrân lăsat pe drumuri de propria familie: fiul și nora l-au alungat din casa în care a trăit o viață

Fiul și nora lui l-au alungat din propria casă – dar destinul i-a pregătit altceva

Alexei nu și-ar fi imagina vreodată că bătrânețea îl va găsi rătăcind pe străzi. Totul s-a întâmplat într-o seară rece de noiembrie, când fiul lui l-a scos afară din casă, fără urmă de regret. Cu o valiză modestă și cu sufletul greu, a pornit fără direcție, cu pași grei, prin parcul orașului.

O bancă veche, lângă o fântână deja prinsă de îngheț, i-a devenit loc de popas. Acolo a văzut-o pe o femeie în palton uzat, care părea să fie parte din peisajul melancolic al serii. Privirea ei caldă, neașteptată, avea să îi schimbe drumul.

Cum a început totul

Cu doar câteva ore înainte, Alexei se întorcea acasă după o plimbare, sperând la liniștea din locuința pe care o construise cu greu, de-a lungul unei vieți muncite. Dar atmosfera din casă îl lovea încă din prag: Anton și Tatiana îl priveau ca pe un străin.

— Tată, trebuie să discutăm, a spus Anton pe un ton rece.

Alexei a simțit imediat că urmează ceva rău.

— Am decis. Trebuie să pleci. Avem nevoie de casă. Prezența ta ne încurcă.

Cuvintele au căzut ca un verdict final.

— Asta e casa mea, a apucat el să spună, în timp ce simțea cum i se rupe ceva în interior.

— A fost, l-a întrerupt fiul. Ai o săptămână să te muți.

Dar nici măcar acea săptămână nu a existat. Presiunea, tensiunea, privirile indiferente ale celor doi l-au făcut să-și strângă lucrurile chiar în acea seară. În valiza lui s-au adunat câteva haine, câteva fotografii și restul unei vieți în care crezuse.

„Patruzeci de ani și totul încape într-o valiză…”, și-a spus, simțind cum îl apasă neputința.

Singur, într-o lume grăbită

A plecat fără să știe unde se va opri. Parcul a fost primul loc în care s-a așezat. A privit oamenii: familii, bătrâni liniștiți, copii care alergau. Toți păreau să aibă un loc al lor.

El nu mai avea nimic.

Amintirile au revenit în valuri: tinerețea lui, munca neîntreruptă, soția sa, Elena, dragostea lor, serile liniștite în familie. Iar în mijlocul tuturor, Anton, băiatul pentru care ar fi dat totul.

„Când s-a rupt totul…?”

Întâlnirea care i-a schimbat destinul

La câțiva pași, o femeie hrănea porumbeii. Se mișca încet, cu răbdare, ca și cum timpul avea alt ritm pentru ea. Când i-a observat tristețea, s-a apropiat.

— Doriți să mă ajutați? i-a spus, întinzându-i o bucățică de pâine.

Alexei a ridicat privirea, surprins. Nu îl privea cu milă, ci cu o înțelegere greu de întâlnit.

— Eu…? De ce?

— Porumbeilor le place compania, i-a răspuns ea cu un zâmbet cald. Mă numesc Nadejda.

— Alexei.

Au stat o vreme în tăcere, hrănind păsările. Apoi el i-a mărturisit ce se întâmplase.

Nadejda n-a pus întrebări inutile. Doar a oftat ușor.

— Știu cum e să rămâi singur, i-a spus după câteva clipe. Și eu sunt văduvă. Am o garsonieră. Dacă vreți… puteți sta o vreme la mine. În doi, viața e mai blândă.

Alexei a rămas fără grai. Un străin îi oferea ceea ce sângele lui îi luase: un acoperiș, un sprijin, un început.

— Mă voi gândi, a rostit el, simțind pentru prima dată în mult timp o fărâmă de lumină.

Ea a zâmbit, înțelegând mai mult decât putea spune el în cuvinte.

Nu era sfârșitul

Pe măsură ce porumbeii zburau în cercuri largi deasupra lor, Alexei a simțit că destinul nu l-a abandonat cu totul. Poate că acea întâlnire nu fusese întâmplătoare.

Poate că viața încă îi pregătea ceva bun.
Poate că nu asistase la sfârșit.

Ci la începutul unei alte povești.

Lasă un comentariu