În timp ce bărbații se foiau prin sufragerie, ridicând sertare și trântind uși la dulapuri, Nadia simțea cum în ea crește un amestec ciudat de revoltă și tristețe. Trei bărbați maturi, crescuți de aceeași mamă, veneau aici cu pretextul că „o ajută”, dar tot ce îi interesa erau bijuteriile. Nici o întrebare despre starea ei, nici un cuvânt despre cum se simte, dacă a mâncat, dacă e în siguranță.
Ionuț încerca să-i ajute la „căutare”, dar se vedea clar cât de rușinat era. Nadia îl privea: trăise mereu sub presiunea fraților mai mari, obișnuit să cedeze, să tacă, să nu supere.
— Poate le-a mutat altundeva… — încercă el timid. — Știți că în ultima vreme…
— Gata! — răbufni Nicolae. — Ea nici nu mai știe cine sunt! Crezi că poate ascunde ceva? Sigur cineva a furat! Vecinii ăia care tot intră pe la ea!
— Poate exagerați — spuse Nadia cu o liniște tăioasă.
Bogdan rosti imediat, cu ton respingător:
— Nu e treaba ta. Noi știm mai bine.
Chiar în acel moment, ușa se deschise încet și apăru doamna Ana.
Mică, ușor aplecată, cu mâinile tremurând, dar cu o lumină blândă în priviri.
— Ce faceți, copii? De ce e gălăgie? Haideți, am făcut ceai…
Nicolae și Bogdan se priviră. Era clar: urma confruntarea.
— Mamă — începu Nicolae cu o voce plină de nervi înăbușiți — unde e cutiuța de lemn? Cea sculptată. Unde sunt bijuteriile tale?
Bătrâna clipi, pierdută, de parcă încerca să prindă în aer niște amintiri care se destrămau.
— Cutiuța… da… o aveam. Era frumoasă…
— Și acum unde e? — Nicolae făcu un pas în față.
— Eu… nu-mi amintesc… — tremură vocea ei.
Tăcerea căzu în cameră ca o lespede.
Nicolae își duse mâna la frunte, exasperat.
Bogdan înjură în șoaptă.
Ionuț își privea mama ca și cum o vedea pentru prima oară — pierdută, fragilă, vulnerabilă.
— Mamă, — încercă el blând — nu cumva… i-ai dat cuiva cutiuța?
Atunci, neașteptat, în privirea doamnei Ana se făcu lumină.
Pentru câteva secunde era ea însăși — femeia de altădată.
— Da. Am dat-o — spuse clar.
Toți trei au încremenit.
— CUI?! — strigă Nicolae.
Bătrâna se așeză, epuizată, rezemându-se de masă.
— I-am dat-o Mărușicăi… nepoțica mea… — zâmbi cu o tandrețe sfâșietoare. — I-am spus să păstreze o amintire de la bunica…
Un fior îi trecu Nadiei prin sânge.
Mărușica? Fiica ei?
Imposibil. Mărușica nu venise de săptămâni întregi, era prinsă cu facultatea.
— Doamnă Ana… — întrebă Nadia, așezându-se lângă ea — când a venit Mărușica?
— Când a venit fetița… blondă… micuță… i-am dat cutiuța… i-am dat și suc… Era așa drăguță…
Atât a fost destul.
Nu fusese Mărușica.
Fusese o fetiță din bloc. Un copil străin.
Un chip care îi semănase cu un alt chip, amestecat de boală, diluat de timp.
Nicolae începu să meargă prin cameră ca un animal prins în cușcă.
— GATA! Destul! Asta e ultima picătură! E periculos! O ducem la un azil! Nu mai putem continua așa! Data viitoare poate dă cheia apartamentului cuiva sau semnează nu știu ce prostie!
— NICOLAE, AJUNGE! — strigă Ionuț, atât de puternic încât Nadia tresări. Niciodată nu-l auzise așa. — ESTE MAMA NOASTRĂ! Cum poți să vorbești așa?!
— Și ce? Eu nu o îngrijesc! — zbieră Nicolae.
Bogdan ridică mâinile într-un gest de apărare:
— Nici noi… copiii sunt mici… Andreea nu acceptă…
Atunci Nadia a înțeles.
Dacă ea nu s-ar fi ridicat, dacă nimeni nu ar fi spus ceva — ar fi lăsat-o singură.
Singură să se stingă.
Femeia care:
• îi crescuse,
• îi dusese la școală,
• îi scosese din necazuri,
• îi primise în brațe când le era greu,
• îi ajutase cu copiii,
• îi hrănise,
• îi iertase.
Ei voiau s-o abandoneze ca pe un obiect stricat.
Nadia se ridică.
Privirea îi era clară, rece și puternică.
— Noi o luăm la noi — spuse. — Azi. Acum.
Ionuț rămase mut o secundă. Apoi ochii i se umplură de recunoștință, sinceră și adâncă.
— Nadia… ești sigură?
— Da. — Ea întoarse privirea spre cei doi frați. — Iar voi doi… dacă credeți că o mamă se aruncă la gunoi când începe să fie greu… o să trăiți cu rușinea asta toată viața.
Nicolae coborî privirea.
Bogdan la fel.
Pentru prima oară cineva le spusese adevărul în față.
Nicolae își luă geaca cu un gest brusc.
— Faceți ce vreți. Eu plec.
Bogdan îl urmă, fără un cuvânt.
Ușa se trânti.
În acea seară au luat-o pe doamna Ana acasă.
Femeia dormita mereu pe drum — se trezea uneori, întreba „Unde suntem?”, apoi adormea iar.
Când Nadia a așezat-o în camera de oaspeți și i-a tras pătura peste picioare, bătrâna i-a atins încet mâna și a șoptit:
— Mulțumesc… Mărușico…
Nadia a zâmbit printre lacrimi.
Nu era Mărușica.
Dar era dragoste.
Și dragostea nu se rătăcește niciodată.
A trecut o lună.
Într-o după-amiază, cineva a sunat la ușă.
Pe hol stătea vecina de la etajul doi, cu o fetiță blondă lângă ea.
— Cred că asta e a dumneavoastră — spuse, întinzând cutiuța de lemn sculptată. — Fata a adus-o acasă. A spus că i-a dat-o bunica. Ne pare rău că am întârziat atât să o returnăm.
Cutiuța era aproape întreagă.
Lipseau doar o pereche de cercei.
Ionuț se uită mult timp la ce era înăuntru.
Apoi spuse, cu o voce liniștită:
— E mai bine că e la noi, Nadia.
Doamna Ana stătea în fotoliu, lângă geam.
Privea cerul de seară și zâmbea liniștit — ca și cum sufletul ei știa că, în sfârșit, e în siguranță.
Și acest lucru era tot ce conta.
