Maria încă nu știa ce să-i răspundă bărbatului necunoscut, când ușa din spatele ei s-a deschis ușor. În prag a apărut Nicolae — cu fularul gros, tricotat de ea cu doar o seară înainte. Bărbatul încremeni când văzu cine stătea la poartă, ca și cum un val rece i-ar fi străbătut pieptul.
— Tată… — rosti Valeriu, aproape șoptit. — Te caut de zile întregi.
Nicolae clipi de două ori, apoi a vorbit cu o liniște grea, amară:
— M-ai găsit.
Maria simți cum aerul dintre ei se tensionează, ca un fir care stă să se rupă. Valeriu făcu un pas înainte, dar se opri brusc, ca și cum îi era teamă să continue.
— Putem… să vorbim?
Nicolae încuviință, dar înainte de toate îi luă Mariei sacoșa din mâini, un gest clar, mut: Nu sunt singur.
Maria înțelese și lăsă cei doi bărbați în curte, retrăgându-se în casă.
Ninsoarea scârțâia sub tălpile lor. Valeriu respira neregulat, iar ochii îi tremurau. Era obosit, neras, cu trăsături îmbătrânite peste noapte. Nicolae nu-l mai văzuse niciodată așa.
— Tată… — începu Valeriu, cu vocea crăpată. — Iartă-mă. Nu pot spune altfel. Am greșit cu totul.
Nicolae nu-l întrerupse.
— Spune.
— Olga… — Valeriu își trecu palma peste față. — A plecat. De tot. Zice că s-a săturat să trăiască cu „un bărbat fără viitor”. A luat tot ce-a putut — până și televizorul. A luat și băiatul. Zice că e mai bine pentru el, că eu nu sunt capabil să-l cresc.
Ochii i se înroșiseră.
— Am încercat să te sun. Numărul tău vechi nu mai merge. Am mers la mătușa Dorina — a zis că ai dispărut. Tată… am crezut că…
Se opri, respirând sacadat.
— Am crezut că nu mai ești.
Nicolae își strânse buzele, luând aer.
— Trăiesc.
Pauză.
— Dar în casa voastră eram mort de mult.
Valeriu tresări ca lovit.
— Nu! Nu spune așa! Eu… am fost orb. Ea… m-a făcut să cred că te „protejez”, că așa trebuie pentru familie… și eu am crezut. Am vrut să fiu soț bun. Și am uitat să fiu fiu.
Nicolae vorbi fără asprime, dar cu o sinceritate de piatră:
— Ai greșit când ți-ai alungat tatăl.
Valeriu își lăsă privirea în zăpadă.
— Știu. Și regret mai mult decât pot spune. Dar vreau să repar. Dacă… pot.
Tăcerea dintre ei căzu ca o pătură grea de zăpadă.
Apoi Valeriu respiră adânc:
— Tată… te rog… întoarce-te acasă. Vreau să o luăm de la capăt. Promit că totul va fi altfel. Nu vreau să fiu singur.
Făcu un pas mic.
— Și nici tu nu ar trebui să fii. Am nevoie de tine.
Nicolae îl privi direct, fără să clipească. În ochii lui nu era furie — ci o liniște obținută prin suferință.
— Valeriu… eu sunt tatăl tău. Asta nu se schimbă. Dar acolo nu mă întorc.
— De ce? — suflă băiatul, pierdut.
— Pentru că o casă nu e făcută din pereți. E unde ești dorit. Unde nu ești povară. Unde nu ești dat afară când devii incomod.
Întoarse privirea spre ușa casei.
— Eu aici am găsit asta.
Chipul lui Valeriu se schimonosi de durere.
— Deci… o alegi pe ea?
Nu gelozie era în voce, ci teamă. Teamă de copil.
Nicolae dădu din cap.
— Nu o aleg pe ea. Aleg respectul. Aleg liniștea. Aleg pe cineva care nu mă calcă în picioare.
Ochii lui Valeriu se umplură de lacrimi.
— Tată… doar o șansă. Una singură.
Nicolae oftă greu.
— O vei avea.
O pauză, lungă.
— Dar nu azi. Și nu în felul ăsta.
Maria, care urmărise totul de după perdea, văzu cum mâinile lui Valeriu se învinețeau de frig și de rușine. Nu mai rezistă și ieși.
— Nicolae… — îi spuse ea blând.
Amândoi se întoarseră spre ea.
Maria îl privi pe Valeriu cu o căldură neașteptată.
— Intră, dragul meu. Ți se albesc degetele. Am făcut ceai fierbinte.
Nicio urmă de reproș în voce — doar omenie.
Valeriu înghiți în sec și aprobă.
Înăuntru mirosea a gogoși proaspete. Nicolae se așeză la masă. Valeriu se puse în fața lui, dar ochii lui colindau camera: fața de masă curată, șervețelele croșetate, sobița caldă, pisica adormită… și tatăl său — liniștit, acasă.
— Tată… — rosti Valeriu încet. — Mă bucur că nu ești singur.
— Și eu mă bucur că ai venit. — răspunse Nicolae.
Maria le turnă ceaiul. Apoi spuse încet:
— Bărbații trebuie să vorbească… Eu mă duc în bucătărie.
Nicolae clătină capul.
— Nu. Rămâi. Și tu faci parte din povestea asta.
Maria se rușină puțin, dar se așeză lângă el.
Au vorbit mult. Valeriu a spus tot:
cum Olga îl izolase de toți,
cum îl convinsese că tatăl lui „strică armonia”,
cum îi repeta că „familia nu poate prospera cu el în preajmă”.
El crezuse.
El se lăsase condus.
El își pierduse tatăl cu mâna lui.
— Mă simt groaznic… n-am fost nici măcar pe jumătate bărbatul care trebuia să fiu — spuse el, sfâșiat. — Dar vreau să îndrept tot ce am stricat. Dacă mai am dreptul…
Nicolae îi puse palma peste a lui — exact cum făcea în copilărie, când Valeriu se temea de furtuni:
— Ai dreptul. Dar trebuie să începi cu tine.
— Cum?
— Trăind corect. Nu cum îți dictează alții. Atunci și copilul tău va veni înapoi. Și tot restul se va așeza.
Valeriu își mușcă buza.
— Și tu… vei fi lângă mine?
Nicolae zâmbi blând.
— Dacă mă chemi, da. Dar eu rămân aici. Cu Maria. Asta e alegerea mea.
Ochii Mariei se umeziră. Fața i se lumină.
Când Valeriu se ridică să plece, rămase un moment în prag.
— Mulțumesc, tată… că nu mi-ai închis ușa pe veci.
Nicolae ridică privirea.
— Ai grijă să nu mi-o închizi tu vreodată.
S-au îmbrățișat. Strâns. Ca doi oameni care s-au găsit din nou după o viață întreagă.
După ce Valeriu plecă, Maria închise încet ușa.
— Ai procedat bine, Nicolae.
— E fiul meu — spuse el. — Și un fiu trebuie să aibă șansa să devină om adevărat.
Maria zâmbi.
— Și un bărbat trebuie să primească șansa să fie iubit din nou.
Nicolae o privi mult, cald, cu acea lumină pe care n-o mai avusese de ani.
— Poate că… viața mea nu s-a terminat, Mario.
Ea râse încet, frumos, ca odinioară.
Afară ninsoarea cădea liniștit, ca o binecuvântare.
Iar în mica bucătărie caldă doi oameni — odinioară pierduți — începeau o viață nouă.
Împreună.
