Mă întorceam acasă târziu noaptea și am observat brusc că mă urmărea un tip îmbrăcat în negru: am scos repede o umbrelă din geantă, l-am lovit în cap, dar dintr-o dată străinul a făcut ceva neașteptat.
Mergeam pe o stradă pustie, târziu în noapte. Era aproape ora unsprezece — felinarele pâlpâiau slab, iar pașii mei răsunau pe pereții clădirilor vechi.
Am mers mai repede, strângându-mi geanta la piept și întorcându-mă mereu. De fiecare dată când întorceam capul, el era acolo. La câțiva pași în spatele meu. Un bărbat într-o bluză închisă la culoare, cu gluga trasă în jos.
La început am crezut că e doar o coincidență – mergeam în aceeași direcție. Dar la fiecare intersecție, el se întorcea în aceeași direcție în care mergeam și eu.
Am încercat să grăbesc pasul, iar el a făcut la fel. M-am oprit la o vitrină, prefăcându-mă că mă uit la ceva — și el s-a oprit, puțin mai departe.
M-am speriat de-a dreptul. Zeci de gânduri mi-au trecut prin minte – unde să fug, pe cine să sun. Telefonul meu era mort. Nu era nimeni pe stradă.
Am intrat într-o alee îngustă, sperând că va pleca mai departe. Dar câteva secunde mai târziu, am auzit pași grei în spatele meu.
Se apropia. Degetele îmi tremurau în timp ce strângeam curea genții. Un gând mi-a trecut prin minte: „Dacă se apropie, nu-l voi lăsa să mă rănească.”
M-am întors brusc. Pentru o clipă, privirile noastre s-au întâlnit – reci, precaute.
„De ce mă urmărești?”, am izbucnit eu.
Străinul nu a răspuns.
Și apoi, nemaiputând suporta, am scos o umbrelă pliabilă din geantă și m-am întors brusc. Fără să-i dau timp să spună un cuvânt, l-am lovit în cap cu toată puterea. S-a retras, ținându-se de glugă. Dar chiar atunci, tipul a făcut ceva neașteptat. Am împărtășit restul acestei povești terifiante în primul comentariu.
„De ce mă lovești?!”, a strigat el nedumerit.
„De ce mă urmărești?! Chem poliția chiar acum!” am strigat, încercând să-mi stăpânesc vocea ca să nu-mi tremure.
„Nu, stai… am vrut doar să te cunosc”, a expirat el, privind în jos.
„Atunci de ce mă urmezi?”, nu m-am putut abține să nu întreb. „Ai fi putut pur și simplu să vii la mine și să-mi spui.”
„M-am… jenat”, a spus el încet, ca un copil prins în năzbâtii.
Nu am mai spus nimic. M-am întors și am fugit, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Nici măcar nu m-am întors să văd dacă mă urmărește sau nu.
Nu l-am mai văzut de atunci, dar uneori, când mă întorc acasă noaptea târziu, mă surprind gândindu-mă: chiar voia doar să mă cunoască… sau îi era frică să nu chem poliția?
