— Da cum te-a putut lua, proastă ce ești! Cine te mai vrea acum cu copilul la brâu! Și cum o să-l crești?! Nu sunt ajutoare ta, să știi! Te-am crescut eu, acum să mai și port povara ta? Du-te din casa mea, ia-ți lucrurile și să nu te mai vad!
Maricica asculta strigătele, cu ochii în pământ. Ultima speranță că mătușa o va lăsa să stea măcar până își găsește de lucru se năruia în fața ei.
— Dacă ar fi trăit mama…
Tatăl nu-l cunoscuse, iar mama murise acum cincisprezece ani, călcată de un șofer beat la trecere. Autoritățile voiau s-o ducă la orfelinat, când deodată apăruse o rudă îndepărtată — văr de-al treilea al mamei. Aceasta o luase în grija ei, având casă și salariu destul pentru acte.
Trăiau la marginea unui orașel din sudul țării, unde vara era toridă, iar iarna ploioasă. Fata nu fusese niciodată flămândă, îmbrăcată decent, învățând muncă de la mică — într-o casă cu curte și animale mereu era de lucru. Poate îi lipsea dragostea mamei, dar cui păsa?
Învățase bine. După liceu, intrase la facultatea de pedagogie. Anii studenției zburaseră, iar acum, cu diploma în mână, se întorcea în orașul natal. Dar de data asta, inima îi era grea.
— Pleacă acum, să nu te mai zăresc!
— Mătușo Viorico, dar măcar…
— Am spus!
Fata luă geamantanul și ieși în arșița zilei. Cum de ajunsese aici? Umilită, respinsă, cu burtica abia vizibilă — recunoscuse însă sarcina, nu putuse minți.
Trebuia să găsească un adăpost. Mergea cu capul plecat, copleșită de gânduri, când un glas o opri:
— Vrei apă, dragă?
O femeie vânjoasă, la vreo cincizeci de ani, o privi cu ochi iscoditori.
— Intră, dacă ești cu pace.
Îi dădu un ulcior cu apă rece. Maricica se așeză pe o bancă și sorbi lacom.
— Pot sta puțin? E caniculă…
— Stai, măiță. De unde ești? Văd că ai bagaj.
— Am terminat facultatea, caut post la școală. Dar n-am unde locui… Știi pe cineva care închiriază?
Femeia, pe nume Rodica, o studiează. Curată, dar cu umbre sub ochi.
— Poți sta la mine. N-o să cer mult, dar să plătești la zi. Dacă ești de acord, hai să-ți arăt camera.
Bucuroasă de companie și un venit suplimentar în orașul izolat, o duse într-o încăpere mică, cu fereastră spre livadă. Pat, dulap vechi, masă — destul.
Zilele următoare, Maricica se instală și începe să lucreze. Se împrietenește cu Rodica, ajutând la gospodărie. Seară de seară, beau ceai sub vița de vie, vorbind despre viață.
Sarcina mergea bine. Fata mărturisise povestea: pe Ion, iubitul din facultate, fiul unor profesori bogați, care o lăsase la prima veste. Luase banii lăsați de el — avea să-i trebuiască.
— Ai făcut bine că nu l-ai ucis, mormăi Rodica. Copilul nevinovat îți va aduce bucurie.
În februarie, durerile începură. Rodica o duse la spital. Maricica năștea un băiețel zdravăn — Ilie. În salon, auzise de un bebeluș, fetița unei femei care fugise după naștere.
— Vrea cineva s-o hrănească? E slabă, zise asistenta.
Maricica o luă în brațe. O creatură micuță, albă ca zăpada.
— O să te numesc Mălina, șopti.
Când căpitanul Dorin Gheorghe, tatăl fetiței, apăru, totul se schimbă. În ziua externării, o mașină cu baloane albastre și roz aștepta. Militarul o ajută să urce, dându-i două pachete: unul albastru, altul roz.
Orașul vorbi luni întregi despre nunta care urmă. Căpitanul, impresionat de bunătatea fetei, o ceruse de soție. Iar Maricica, cu Ilie în brațe și Mălina adoptată, intrase într-o viață nouă.
Cine ar fi crezut că o zi de vară arzătoare, cu un ulcior de apă, va schimba soarta tuturor? Așa e viața — întoarce pagini pe care nu le-ai citit niciodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
